Logica mea ilogică

Mahala

2011-12-04T06:17:00.000-08:00

Postul pozitiv şi frumos n-are decât să mai aştepte puţin. Vreau să scriu acum despre altceva, deci o să fie iarăşi ceva tipic, nimic deosebit.

Recent am văzut o caricatură cu un tip cu o bormaşină în mână, iar dedesubt textul „cel mai mare duşman al lui homo sapiens – homo vecinus”. Nu pot să spun cât de mult sunt de acord cu această afirmaţie, este atât de adevărat încât nici nu pot să mai comentez nimic pe margine.

Am un ghinion teribil când vine vorba de vecini: semestrul trecut au fost americanii, acasă avem o grasă nesimţită şi mai nou nişte terminaţi care nici nu ştiu de pe ce meleaguri sunt. Despre americani am povestit mai demult, atunci când mi-a zis ăla că sunt insensibilă că le-am făcut pizde pe pizdele alea care urlau una la alta ca nişte bezmetice la orice oră din zi şi din noapte de zici că le eviscera un extraterestru cu tentacule.

La Arad, grasa de sus este o fată de la ţară care a crezut că e treabă să te muţi de la sat la oraş. Că e şic. Şi că aşa face lumea bună. Dar de adaptat n-a dorit însă, considerând necesară şi suficientă condiţia de a avea termopane şi plasmă. Dânsa are un copil la fel de gras ca şi ea, care mai simte din când în când nevoia să fugă, atunci când nu e îndopat. Cum grasa, grasă fiind, nu ştie ce e aia să mergi cinci minte până în parc, la aer, unde poţi să fugi într-un spaţiu special amenajat, crede că dacă plodul fuge pe coridor, a fost absolvită de datoria ei de mamă. Prin urmare, lustrele noastre (care apropo, nu sunt candelabre, ci lustre lipite de tavan) sunt pe cale să cadă oricât de bine ar fi fixate ele în tavan. Când îmi văd de treabă la birou, mai îmi cade pixul pe jos de la vibraţiile grasului mic care nu cred că a văzut parcul până azi. Fireşte, ne-am dus sus să vedem ce se întâmplă şi să-i rugăm frumos să nu mai fie graşi şi proşti şi să-l potolească pe fiul-chiftea. Au zis „da” şi au făcut „nu”. Ne-am mai dus o dată – aceeaşi poveste. Apoi am plecat la Viena şi problema a rămas suspendată.

La Viena am scăpat de americani şi în mod surprinzător am vecini sârbi, cu bun simţ. De fapt nu ştiu dacă au ei bun simţ sau pur şi simplu nu îi aud când urlă unii la alţii în bucătărie, cu uşa închisă. Pe americani îi auzeai şi cu şapte uşi închise. În concluzie, sârbii nu mă deranjează. Singura problemă, singurul ghinion, pare-se karmic de-a dreptul, o am cu vecinii perete-n-perete cu mine. Aceştia, nu ştiu ce fac, ce studiază, dacă studiază. Singurul lucru pe care-l ştiu, e că sunt melomani tare. Au o orgă în cameră, nişte instrumente de suflat cu care le place să facă muzică de bairam. Pe deasupra au şi un tub de bas hi-fi care amplifică basul de te ia naiba. În consecinţă, îi aud când îi apucă talentul. Dar îi aud atât de tare, încât îmi acoperă şi mie muzica de la laptop, dată la volum rezonabil. Îmi acoperă şi muzica pe care o ascult la căşti, cu volum ridicat. Cântă tot soiul: de la piese de pian, până la manele într-o limbă pe care, ca norocul, nu o înţeleg.

Fiind mai pizdă de felul meu, m-am dus le zic să dea mai încet. Prima oară i-am rugat frumos, cu zâmbetul pe buze, a doua oară m-am dus în pantalonaşi scurţi, a treia oară în maiou, am mai sunat de câteva ori la telefon, n-au răspuns, dar au dat mai încet. Dovada că-s proşti, care-i? Că au impresia că dacă dau muzica la maximum o dată şi se aude tare la mine, a doua oară când dau muzica la fel de tare nu se aude la fel la mine. Chiar dacă n-aş avea o tonă de lucruri de făcut, de ce ar trebui să le suport băşinile pe care le-ascultă ei? Pentru ei nu contează ce oră e, nu contează dacă nu se mai aud între ei sau nu. Dacă nu se aud între ei, preferă să urle (îi aud din camera mea) şi cu asta au rezolvat situaţia.

Acum, ştii doar că şi eu ascult muzică multă. Doar că o dată am ascultat şi eu la calculator, tare şi m-am dus până în bucătărie să-mi spăl o farfurie şi când am ieşit pe coridor, am constatat să se auzea foarte tare, chiar şi dacă închideam uşa. M-am gândit că stau într-o comunitate de oameni, cărora poate nu le place muzica mea, sau care poate pur şi simplu n-au chef să asculte şi am dat mai încet. Sau am ascultat tare la căşti (oricum, la căşti se aude mult mai bine).

Încă ceva: ceilalţi vecini sunt la fel de proşti fiindcă tac ca fraierii. Înainte să fac scandal, i-am mai întrebat pe câţiva dacă îi deranjează şi majoritatea au răspuns afirmativ. Când le-am zis că „hai să facem ceva”, toţi s-au sustras. Preferă să înghită ca fraierii. Pe mine nu mă interesează să leg prietenii în cămin cu toţi vecinii. De ce ar trebui să fac asta? Doar ca să fiu considerată cumsecade? Oamenii cumsecade şi-o iau întotdeauna. Lumea încearcă să nu-i înfurie pe cei afurisiţi, în schimb, pentru că cine ştie ce-i apucă iarăşi şi să nu facă scandal. Atunci m-am sacrificat eu şi am adoptat statutul de „aia nebună de pe palier” şi-mi convine aşa. Oricum, cu colega de cameră - sârboaică - mă înţeleg bine şi ducem un trai normal. Logic, o deranjează şi pe ea maneaua dată la maxim. Prietenii îmi aleg singură cu cine vreau să leg, lume pe aceeaşi lungime de undă cu mine, cu care am ceva de împărţit.

Aşa… azi, în timp ce lucram, s-au trezit şi vecinii, bineînţeles cu grohăiala de rigoare, dată la maxim. Am tras nişte nădragi pe mine şi m-am dus la ei la uşă. De data asta le-am explicat ca la cretini în felul următor: „data viitoare când daţi muzica tare, ieşiţi pe palier şi închipuiţi-vă că aşa se aude şi la noi. Şi ne deranjează. Nu ne place. Vrem să facem altceva decât să vă ascultăm pe voi.” S-a uitat prostul, cu o muie de victimă la mine şi a zis că a priceput. A dat mai încet, dar – de ce zic că-i prost? – putea să se prindă că dacă dă doar basul puţin mai încet, putea să păstreze un volum mai ridicat, fără ca acest lucru să-i altereze experienţa muzicală prea tare. Data viitoare mă duc la administraţie. Dacă nu ţine, mă duc la Luxemburg.

O păpădie

2011-12-02T12:59:00.000-08:00

Cred că am uitat şi cum se scrie de când n-am mai scris ceva pentru mine. De când am mai scris un cuvânt care să n-aibă legătură cu vreo materie ciudată sau care să nu includă litere greceşti. Am început să mă obişnuiesc cu cele din urmă, dar tot sunt de părere că mai bine le-ar şede dacă ar fi numere.
Nici nu ştiu cu ce încep. Simt nevoia să scriu, am simţit-o încă demult, dar pur şi simplu am zis că n-are sens să umplu ecranul cu lucruri legate de facultă sau să mă plâng.

Terminând o facultate de administrare a afacerilor şi studiind la două mastere în domeniu, am reuşit să trag o ţeapă comercială. M-am înscris pe-un site de cupoane, după care au fost preluate şi cele de la noi, care îmi umplu inboxul de oferte care mai de care mai avantajoase, spun ei. Singurul motiv a fost speranţa de-a mai prinde un coafor la reducere, în Bucureşti plăteam 30 de lei în loc de 140 pe-un tuns, coafat, spălat, stilat şi aşa mai departe şi în toată naivitatea mea am crezut că există posibilitatea de-a mă lăsa răsfăţată pentru 10 euro în loc de 40 in Viena. Ciudat e faptul că în Austria serviciile de beauty sunt aproape inaccesibile chiar şi pentru băştinaşe. Cu 40 de euro te tunzi numai la turci, iar să te duci la un coafor mai curăţel te-ar costa cam 80 de galbeni. Epilatul iarăşi smulge de pe tine o sumă exorbitantă deodată cu părul, aşa că tot la veşnicul aparat ajungi. Astea fiind spuse, se poate trage lejer concluzia că ofertele gata reduse de pe acest site sunt undeva pe la 40! Or fi ele reduse, dar cine dă 40 de euro pe-un tuns?

Asta fiind a treia introducere, pot să încep să relatez ţeapa mea. Într-o zi am primit o asemenea ofertă, dar nu era cu tuns, ci cu un tatoo de perete. Adică un abţibild mare de lipit pe perete, fără ca la dezlipit să rămâi cu varul pe el. Aveau o sumedenie de modele, unele mai mişto, altele mai urâte, până când am dat de-o păpădie care ar fi mers perfect deasupra patului mei. Preţ 9,9 euro în loc de 30. Bucuroasă că am prins o ofertă sub 10 euro, am cumpărat-o crezând că am făcut afacerea secolului.

Azi am vrut s-o comand şi tot azi am observat pentru prima oară că site-ul avea extensie de Germania. Am tras o corelaţie neuronală de era să mă curentez şi am realizat că preţul nu-mi includea transportul, iar fiind o livrare din Germania cât avea să fie? Păi cât? 9,9 euro. Chilipir! Cât păpădia cu totul. Şi acum ce fac? Mai plătesc o dată păpădia sau pierd banii iniţiali. Dacă gândesc după cum m-au format ăştia de la finanţe aş avea următorul raţionament:

Enunţ:
Ada a plătit 10 euro pe un bun, în calitate de investitor naiv, adică fără să observe realizarea v -(0, ϭ2). Dacă ştim că această informaţie aduce costuri suplimentare de 10 euro, ce decizie ar trebui să ia Ada pentru a ieşi profitabil?

Răspuns:
Alternativa 1 – nu cumpărăm păpădia şi pierdem cu certitudine 10 euro.
Alternativa 2 – cumpărăm păpădia şi pierdem alţi 10 euro pe transport. Investiţia totală ajunge la 20 euro, deci dublu faţă de aşteptările iniţiale. Din ăştia, doar 10 ar fi „pierduţi” pentru că măcar ne alegem cu păpădia. Deci we’re better off a păpădie decât în cazul iniţial.

Şi ca toate modelele învăţate, nici acesta nu prea poate fi aplicat în lumea reală pentru că n-aş mai plăti încă pe-atât doar de dragul ştiinţei. Să vedem la inspiraţia de moment ce fac. Cuponul e valabil 6 luni.

Şi iarăşi am reuşit să scriu ceva negativ. Aşa blând suna titlul iniţial. Cred că mă gândesc la ceva cu acelaşi titlu şi scriu încă ceva frumos dacă tot mi-am dat drumul.

Licoarea magică

2011-07-10T07:04:00.000-07:00

Am o grămadă de chestii de făcut, deci mă apuc de cea mai inutilă dintre toate: să-mi updatez blogul pentru puţinii cititori care au mai rămas. Şi pentru că mi-e dor să scriu pe română.

Mi-am dat seama cum poţi ajunge alcoolic. Sincer, nu cred că este vorba doar de dependenţă, de necesitatea fizică explicată foarte punctual de către cei calificaţi în domeniu, cum că ţi se beleşte receptorul ăla responsabil cu substanţa care produce nu serotonină, ci celălalt hormon (care-mi scapă acum) responsabil cu fericirea. Eu cred că e ca şi faza cu ţigările: ţine de gest.

Simplul gest de a ţine un pahar suplu şi strălucitor cu un cocktail preţios în mână, ornat cu o felie de fruct exotic cred că are jumătate din efectul produs de alcool. Nu mă refer la concentraţia sa din sânge, ci de dispoziţia în care te transpune licoarea. Nu e ca şi cum ai bea dintr-un pahar de plastic, sau dintr-o cană de ceai. Hai s-o spunem pe aia bună: alcoolul are un gust oribil (pentru că-i toxic – ştim de la Diana – şi organismului nu-i place ce-i toxic), sub orice formă vrei să-l serveşti. Primul instinct, într-o miime de sutime este tot timpul: „mmmm, ce suc de fructe bun, ce dracu’ e chestia aia amară?”, „mmm, ce textură blândă, dar de ce vine jumătate înapoi pe gât?”.

Să nu mai vorbim despre faptul că o concentraţie reprezentativă afişată pe ecranul alcoolmetrului, oferă alibiul perfect pentru gafe sau gesturi neîndrăznite în mod normal. Dezinvoltura produsă de băutură cred că se dublează şi datorită faptului că „la beţie nu mai ştii de tine”, pe lângă efectul de anestezic. În consecinţă, dependenţa cred că provine şi din necesitatea de a avea o scuză permanentă pentru mici gafe sociale. Plus că tupeul exponenţial devine el în sine o dependenţă pentru persoane care în mod obişnuit sunt mai inhibate.

Un alt aspect pe care l-am observat este că ai şanse mai mari să devii alcoolic dacă ai băutură în casă. Aici nu mă refer la băutura scumpă folosită pe post de valută (să ai de-un medic sau de-un paşaport) sau la băutură luată din ţări străine pe post de suvenir, incluzând Ouzo, Amaretto, culminând cu Absintul, ci la un vin oarecare băut la masă, sau aşa seara la un film. Cred că este foarte uşor să întreci măsura şi să creşti doza constant fără să-ţi dai seama, când bei în casă. Explicaţia e logică: trebuie să fii foarte bogat să ajungi alcoolic bând doar băuturi scumpe, aici m-am exprimat prost. Vreau să spun că sunt rare şansele de a fi atât de pasionat de băuturi, de a fi capabil să faci o distincţie între băuturi fine, bune, tari, puternice sau ce atribute s-au mai dat de-a lungul vremurilor alcoolului, încât să ajungi alcoolic şi s poţi să-ţi permiţi treaba asta. Sau poate poţi pentru o perioadă scurtă, pentru că după ce eşti gata alcoolic, nu mai poţi produce atâţia bani încât să-ţi finanţezi luxul. Apoi, cine se îmbată în mod regulat cu băuturi aduse de pe alte hotare?

Asta s-a cerut mai mult o „teză” psihologică (de amatori) decât una dedicată băuturii. Încă mai am vinul din Africa de Sud, care este foarte prost. Cred că rămâne aici. Mai o chestie: voi chiar credeţi că producătorii de vin ţin o sticlă 2 sau 3 sau mai mulţi ani în depozit înainte de a-l vinde? Eu dacă aş fi managerul unei astfel de firme, aş pune etichetele la plezneală şi aş mai face şi mişto deasupra.

În continuare, o muzică bună. Dacă mă prinde Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog că postez asta, mă strânge de gât.

Digitonal - 93 years on (de pe albumul "Save Your Light for Darker Days")

La un vin

2011-06-27T13:53:00.000-07:00

Ştii ce nu-mi place mie la austrieci? Că au vinuri proaste. Multe şi proaste. Nimic nu se compara cu o Busuioacă de Bohotin. Nu sunt eu o connaisseuse de vin, nici pe departe, de fapt cred că-mi plac cele mai proaste vinuri: cele dulci. Ăştia ştiuţii şi învăţaţii beau numai seci. E simplu: dacă e bun la gust, e vin bun. Şi pentru mine mai bun la gust decât ceva dulce nu prea este. Nu cred că sunt prea mofturoasă şi dacă mi-ai da să sorb dintr-un vin de 80 de lei, zău că nu mi-aş da seama. Dacă-i de casă, e şi mai bun.

Dar să revenim: aici nu există vin de casă şi nici Beciul Domnesc. Dar sunt obişnuită să mai beau aşa seara, după o zi de sclavie un vin – bine, nu toată sticla, dar aşa un pahar de gust să mă adoarmă şi să-mi facă mâinile şi tălpile mai calde şi să mă facă să uit ce tâmpenii mai fac câte-o dată. Nu vreau să sun a alcoolică în devenire, dar mai aduc acasă din când în când câte-o sticlă de vin rătăcita pe rafturile magazinelor. Azi spre exemplu beau un vin alb din Africa de Sud (vezi să nu-l fi adus de-acolo) de care sincer nu mă prind dacă-i dulce sau sec. Pe el scrie fresh and fruity, de aia l-am şi luat. Şi pentru că a fost la ofertă. Probabil că e atât de prost încât nu l-a vrut nimeni, dar mie-mi gustă aproape la fel ca toate celelalte vinuri albe. Nu cred că e sec, dacă era sec nu era la ofertă, că era pentru connaisseuri. Şi ăştia-s tot timpul bogaţi.

Faptul că ar fi din Africa de Sud mă face să mă simt mai specială puţin: îmi şi închipui nişte bărbaţi bine, înarmaţi cu suliţe, plimbându-se printre tigrii, leoparzi, cobre şi tarantule, culegând struguri (scuză-mi incultura, dar aş fi zis că nu găseşti struguri în Africa de Sud) şi alegând cele mai frumoase boabe special pentru mine, după care nişte copii africani hrăniţi cu scoarţă de copac să le strivească în lighean cu picioruşele lor fragede, apoi să trimită produsul finit către supermarketurile din toată lumea, ca să pot eu să-l iau cu 3 euro (redus de la 5). Cred că de la 5 la 3 l-au redus, ţâpând în el o pastilă cu sulfizi (care dracu ştie ce-i face, îl înmulţeşte?). S-a dus dracu’ munca acelor copii nevinovaţi, antrenaţi special spre a face vin. Produs autentic pe dracu’. Dar de curiozitate m-am uitat şi pe alea de 15 euro şi şi ele conţin sulfizi. Nu c-aş fi dat atât pe-un vin, dar repet, nu cred că ar fi fost de 5 ori mai bun decât ăsta al meu.

Am fost mai demult la o degustare de vin şi am învăţat să degust vin. Se ia un pahar, se amestecă puţin din încheietură şi se admiră culoarea. După asta se miroase puţin (să vezi ce arome, alea). Apoi se ia o gură, nu prea mare şi se plimbă puţin dintr-un obraz într-altul. De abia după aia se poate înghiţi, respectiv scuipat într-o găleată. Ştiu procedura, dar nu-mi dau seama care e bun sau prost. Pentru mine puţine vinuri au fost inbăubil de proaste.

***

Stric postul cu informaţii despre ce-am făcut cu examenele? Hai că pun nişte steluţe să arate a altă idee, dar aici e locul unde îmi vărs nervii şi nu comentează nimeni, aşa că o voi face oricum. Săptămâna trecută a fost pentru mine o experienţă aparte. Eu sunt din aia care nu prea rezistă nedormită sau în condiţii incerte, dar uite c-am rezistat. Îmi pare rău că n-am apucat nici să merg măcar la un suc sau să-mi cumpăr măcar o eşarfă drept recompensă. Aş fi vrut o pereche de sandale, dar n-am mai avut chef să mă târâi prin mall-uri. Şi uite că merge să citeşti câte-o carte pe zi chiar şi când n-o faci neapărat de plăcere. Adică Managementul Cunoştinţelor a cam fost singura materie care chiar mi-a plăcut. Cred că aş fi citit cartea şi fără să fi avut examen (am citit chiar şi capitolele care nu trebuiau pentru examen). La Management Strategic, recunosc că am fost curioasă dacă mai apare ceva nou, dar am aflat o chestie interesantă: era un paragraf care explica cum preţurile în România ar trebui ţinute cu câteva procente sub cele din restul statelor europene având în vedere că salariile sunt de 8 ori mai mici! În numere: adică salarii cu 800% mai mici şi preţuri doar cu vreo 2-4% mai mici (pentru unele produse, că iaurtul bio aici e cât ăla ne-bio la noi!).

Dar per total a fost bine, doar că pentru a le trece pe cele de la Bucureşti a trebuit să-l sacrific pe cel de azi (al doilea de azi) – jertfă zeilor. Astea de azi sunt deja la Viena. N-am apucat să repet suficient şi o zi nu mi-ar fi ajuns nici pe departe să scot un rezultat onorabil. Oricum, şi dacă mi-ar da 4-le ăla nenorocit (aici cu 4 treci şi cu 5 pici), m-aş duce la anul la „mărire”, adică aş mai face cursul încă o dată.

Primul de azi a fost la franceză şi a fost un Blitz-examen, nici n-am apucat să ţin minte ce-am scris, dar oricum n-a fost timp de aşa ceva, totul s-a bazat pe primul instinct: furculicion. Ei, nu chiar, că dacă a fost un curs la care am ţinut piept bine semestrul acesta, atunci a fost franceza. În altă ordine de idei: cică am scos cea mai bună strategie de făcut bani din opţiuni la Google de la tema de casă pentru ăla de miercuri. Acea temă a fost făcută pur şi simplu din instinct şi am scos-o la limită. Nu prea ştiam teorie pe vremea când am speculat. Dacă nu scădeau drastic acţiunile la Google luna asta, eram singura care făcea un profit de-un zero mai rotund ca niciodată. Singura. Aşa urât arăta tabelul cu numele meu şi zero alături, aşa a fost 1000. Adevăr grăit-a nenea ăla de pe nu mai ştiu ce site obscur care spunea foarte convins să „sell, sell, sell in mai!” Şi am sellănit, că părea de încredere, părea om cu stare şi dacă a ajuns cu stare înseamnă că a sellănit la momentul oportun şi n-avea să-mi spună să sellănesc prost. Asta-i cea mai bună strategie: te uiţi la ce fac vecinii.

Azi i-am şoptit lu’ unu la examen, nici mulţam n-a zis în pauza. Aici nu-i cu taxa, nu-i cu bani, deci dacă-mi fut examenul eu, cu ce mă influenţează faptul că-l ajut pe altul? Am ajutat şi când era chestie de cu bani, dar am făcut-o sincer. Să-i stea în gât. Ăştia de aici nu ştiu ce-i aia să dai examen. Să dai examen e o artă (căcat, vinul din Africa de Sud îşi spune cuvântul): trebuie să înveţi şi să ştii când să copiezi, de la cine să copiezi, cum să copiezi, de la cine să asculţi şopteli, cu cine să colaborezi. Până acum m-am specializat pe învăţat 100%, dar spre sfârşitul ASE-ului când am văzut că nimeni nu dă doi bani pe învăţatul meu, am învăţat să colaborez şi să copiez direct de la sursă. Şi da, mi s-a părut (şi încă mi se pare) mizerabil să-ţi faci alianţe strategice.

Aşa, mai vroiam să-ţi spun o chestie: e frustrant să ştii că un drum Viena-Bucureşti durează mai puţin decât o cursă Drumul Taberei – Piaţa Romană.

În detaliu

2011-06-14T10:26:00.000-07:00

L-au tuns pe Archi. Bine, nu l-au ciopârţit, se vede că a fost mână de stilist de copaci, l-au făcut aşa mai de vară, că-i era cald.

Am făcut scandal ieri. L-am chemat pe manager la 12 noaptea să-i zogonească pe americani din bucătărie pentru că urlau din nou ca nişte semi-handicapaţi. Jucau cărţi sau ce naiba şi erau mai rău ca ăia ai noştri cu „TROOOOOMF!!!” din şanţ. Din cauza lor n-am terminat capitolul 13 cu metoda Black-Scholes de valorificare a opţiunilor. Acum m-am prins de ce ar fi fost o idee înţeleaptă să-mi fi recuperat matematicile şi statisticile din anii de bachelor înainte de-a încerca să prevăd evoluţia acţiunilor în viitor. Este un semn, sau un mod de notare care zice să-l derivezi pe S în funcţie de F. Bun, eu am făcut cunoştinţă cu semnul ăla acum două săptămâni şi nici nu ştiu să-l desenez pe foaie, e un fel de „a” de tipar stâlcit. Arată ca atunci când încerci să faci un „a” pe foaie şi evident nu-ţi iese. Cui îi iese? Nici nu ştiu ce înseamnă, dar din câte mi-a explicat grecoaica, am înţeles bine. Ieri trebuia să fiu gata cu capitolul şi cu toate problemele de la sfârşitul său, dar în mod evident n-am mai apucat pentru că procesele stohastice necesită un background ceva mai solid decât ceea ce am eu. Stohastic sună aşa… parcă mă trimite cu gândul la aristocrat - aristocrastic. E interesantă toată chestia, înţeleg ce se întâmplă, înţeleg ideea de bază, dar mă frustrează faptul că mai apar găurele (şanţuri, cratere) pe alocuri care strică toată imaginea de ansamblu, dar nu-mi rămâne decât să-l cred pe cuvânt pe autor.

Gata, destul cu şcoala. Vin la Bucureşti să-mi dau nişte examene. Este prima sesiune aseistică în care oficial mi-am băgat p….icioarele. Cred că cu banii am ieşit cam pe minus, având în vedere că ălora de la ASE m-am hotărât să nu le plătesc nici un sfanţ. Am avionul şi plata restanţelor pe o parte şi bursa de la ei pe altă parte. Se cam simplifică dacă le pui în ecuaţie, doar dacă mai luăm în calcul revederea capitalei de care îmi este dor (chiar pe bune) şi a vieţuitoarelor de acolo de care îmi este dor (puţine la număr), ieşim pe plus. Şi dacă mai privim şi ameninţarea cu plata a 1800 de lei pe an (dacă ajung la cu bani), ies pe plus bine. Tot pe minus, dar pe plus. Vreau să-mi îngheţ anul şi să-l continui când l-oi continua, cândva în viitorul viitor, vreau să ştiu o socoteală – că am gătat anul şi acolo. Nu sunt genul care să se ducă bâtă (beată) la examene, dar cam asta o să fac săptămâna viitoare. Pe copiat nu mă pot baza pentru că mă duc direct în finală (adică în restanţe) şi cred că o să fiu singura. Profii or să se enerveze că or trebuit să vină pentru o singură persoană şi o să-mi dea o notă de căcat pentru că nu am fost la seminarii (la alea 3 de la care nu au chiulit ei).

Cu referatele stau iarăşi în plop pentru că nu m-a anunţat nimeni din proprie iniţiativă (niciun „bă proastă, scrie şi tu 8 pagini în care să promovezi ASE-ul”). Ba chiar mai mult, cu unele probleme m-au ajutat enorm nişte persoane care nu-mi datorau absolut nimic şi de la care nu m-am aşteptat să se intereseze vreodată de soarta mea. Nici nu ştiu cum mă pot revanşa.

Aşa. În rest ce-am mai făcut? Joculeţul de care ziceam dăţile trecute. Am descoperit atâtea magazine mişto: cu tot felul de porcărioare, am mai dat şi de vreo două expoziţii sau ateliere de artă (nu ştiu exact ce-s pentru că le prind tot timpul închise, plus că oricum din Bucureşti am învăţat că nu intri într-o galerie de artă dacă nu deţii măcar un aparat foto de 40 de megapixeli sau dacă nu cunoşti măcar o persoană care să cânte într-o formaţie). Dar mă mulţumesc cu holbatul de afară, că de fiecare dată sunt chestii diferite. Este un atelier de fotografie, de ăsta ştiu sigur ce e pentru că scrie pe el, dar sunt poze chiar faine: se vede că a existat un concept şi că sunt realizate profi. După aia, mai departe este ceva, nu m-am prins dacă e atelier de reparat calculatoare sau ceva chestie artistică, dar în vitrină au mereu obiecte făcute din hardware: gen un pom făcut din circuite pe o placă de bază, un obiect făcut din resturi de calculatoare şi din astea. Ieri aveau ceva din lemn, destul de mare în care era prinsă o Barbie, din gât îi ieşea un furtun albastru, care ducea prin ceva circuite şi în final la capul păpuşii, a cărui păr era topit într-o placă cu circuite. Aşa, aproape de mine, mai este ceva cu nu ştiu ce-s: sculpturi? Bun, o să le zic şi ăstora „chestii”. Erau nişte capete de om, făcute din lemn şi combinate cu elemente de ceas: mecanisme, arătătoare şi sonerii. Foarte tare. Tot ăştia aveau, săptămâna trecută nişte foenuri vechi spânzurate în vitrină de sus până jos: credeam că e coafor prima dată, dar când am văzut că tot timpul apar chestii noi, m-am uitat înlăuntru cu mâinile pe geam şi am văzut că arată a expoziţie. O dată aveau şi nişte haine care arătau foarte mişto, dar care nu cred că erau de vânzare (sau dacă erau, probabil că cereau o avere pe ele). În rest, magazine de instrumente muzicale. Dar nu aşa, ci super-specializate: este un magazin doar de tobe, dar e foarte mare. Nici nu ştiam că există atâtea tipuri de beţe (probabil că au şi ele un nume specific). După aia, vreo două magazine doar cu chitare de toate felurile, tot aşa, într-un spaţiu imens. Şi bineînţeles, magazinele mele preferate: cu pietre, uleiuri, esenţe, arome, beţe parfumate, chestii mirositoare, lumânări, pisici umplute cu levănţică, amulete cu semnificaţii şi tot felul de inutilităţi de autosugestie. La ăştia în vitrină am văzut o hartă (o reflexo-hartă) a palmei, cu punctele pe care trebuie să apeşi când eşti stresat.

Aşa, înapoi la marketing. „Înapoi” e mult spus – corect ar fi „la marketing”, dar sunt fixată pe materii cu probleme acum. Când în sfârşit am şi eu telefon care suportă pdf-uri, n-o să am cum să copiez pentru că o să fiu eu singură cu profii furioşi în sală. Unde eram? Da, marketing. Apropo, atunci când am spus că mă întorc la opţiuni, nu m-am.

Yesterday was dramatic, today is ok

2011-06-05T04:36:00.000-07:00

Mi-am adus aminte de Mum (cu accent din ăsta / pe u).

Link către playlist:
http://www.youtube.com/playlist?p=PLFE8BD6B08B45A630

Mă duc să fac ceva productiv.

Archi

2011-06-01T15:28:00.000-07:00

Când au trecut ultimele trei luni? Parcă doar ieri mă uitam pe fereastră şi mă uitam la copacul chel ale cărui ramuri albe abia, abia se mai ţineau de trunchi în bătaia vântului vienez, deosebit de furios. Acum e verde, pufos şi rotund, dar cu vântul tot nu s-a împăcat. Pare a fi o sfadă de câteva decenii bune şi nu cred că se va soluţiona prea curând. Dacă dânsul ar fi fost un tei, ar fi mirosit aşa de frumos … bine, ar fi fost tot căminul drogat şi adormit. Din câte văd, este un arţar, dar având în vedere că mă pricep la pomi la fel de bine cum mă pricep la flori, nu cred că observaţia mea poate fi relevantă.

Odată cu înmugurirea copacului. Nu. Nu-mi place aşa, este prea impersonal „copacul”. Trebuie să-l cheme cumva. Ne vedem zilnic, îl ştiu de chel, tuns periuţă şi cu plete, deci trebuie să aibă un nume. Pornind de la teoria că e arţar şi că e băieţel, am să-i spun Archi. Aşa. Odată cu înmugurirea lui Archi, s-a scurs şi timpul rămas pentru a mă înregistra la magistratură spre a sta legal în Viena. Povestea cu „mă duc mâine” continuă la nesfârşit, dar cel mai probabil mă voi duce vineri dimineaţă, înainte de prezentare.

Intrăm în linie dreaptă. De abia aştept să am un copil pe care să-l pot teroriza cu această nesuferită replică cu care am fost terorizată şi eu de către toată lumea înainte de bac. Deci intru în linie dreaptă până la examenele finale, dacă până acum am lălăit-o cu curbe la dreapta şi la stânga sub pretextul unor simple parţiale. Cum la Bucureşti n-am avut parţiale deloc, mi se păreau mai de grabă un fel de teste care nu contează aşa mult (bine, asta în subconştient, era clar că-mi dau seama că 40 de puncte din 100 valorează aproape jumate). Şi aici evident se ţine cont de tot: prezenţe, absenţe, răspunsuri la oră, teme de casă, proiecte. Fără să-mi dau seama, de după vacanţa de Paşti o ţin într-un şir de examene. Cred că după prima tură, m-am prins cam ce vor ăştia să ştii (tot) şi cam cum ar trebui învăţat (de la titlu până la cod ISBN). Cu ASE-ul nu ştiu ce fac. Colegii de la Bucureşti au început deja cu examenele, însă mie mi se suprapun cu cele de-aici şi voi putea veni doar în restanţe dacă nu sunt puse prea aiurea. Mie mi-ar conveni să fie una după alta, dacă se poate să mi le bage într-o zi pe toate 5.

Chiar nu-mi pare rău după ASE. Spun asta în ideea în care ştiu că n-am cum să rămân la buget cu strategia mea aventuroasă de a mă duce direct la restanţe. Aici chiar e motivant să înveţi, vezi în jurul tău că toată lumea asta face şi că eşti admirat dacă obţii un rezultat bun (nu ca la noi fiind considerat descurcăreţ dacă o rezolvi cu un copiat). Nu ştiu cum o să acopăr tot până pe 27, 28 şi 29. Pe 27 am Franceza şi Management Financiar Internaţional EK, pe 28 am Cercetare empirică socială EK şi pe 29 Management Financiar Internaţional VK. Şi restanţele la ASE nu ştiu când pică, probabil că vor fi afişate pe ultima sută de metri dar nu mă mai interesează. Dacă rămân bine, dacă nu, iarăşi bine.

Iarăşi am ajuns să scriu despre şcoală, dar altceva n-am făcut în ultima vreme. În afară de văzut lume prin cămin şi jucându-mă jocul cu plimbarea n-am mai întreprins nimic spre deosebire de colegii americani de palier care cred că au fost selectaţi pentru bursa în Austria după criteriul „care ţipă mai tare”. Şi o fac al naibii de bine, cum au ei olimpiadă pentru orice, ăştia cred că au fost premianţi în fiecare an. Azi am bârfit cu femeia de serviciu cum că e jegos la americance în cameră: toate pe jos, ţâpate şi lăsate la întâmplare în mizerie. Aşa sunt ei: scapă ceva pe jos şi lasă acolo, că vine altul şi ridică. Înfundă chiuveta (pentru că aruncă bucăţi solide în scurgere), că doară ei nu mai au nevoie de ea. Spurcată naţie! Şi Archi zice aceeaşi treabă, că-i vede zilnic pe fereastră şi-mi mai şopteşte şi mie să râdem împreună.

Extravirgin

2011-05-19T11:19:00.000-07:00

Bun, am făcut-o lată şi luni la examen, cu toate că am învăţat, spun eu. De fapt, nu ştim aşa bine două capitole, iar fix din alea au picat probleme. Asta este, nu le ştiam, dar puteam să am şi eu puţin noroc. Aş putea spera la puţină milă din partea profului, dar asiaticii nu prea par milostivi în situaţii de genul acesta. O să mă bată cu un băţ de sushi până o să leşin.

Aşa. Cu grecoaica am stabilit că n-are rost să cumpărăm fiecare câte un ulei şi că ar fi o mişcare deşteaptă să-l avem la comun. Până aici, nimic neobişnuit, perfect rezonabil, aşa am făcut şi până să vin la Viena. Diferit însă e faptul că grecoaica este obişnuită cu ulei de măsline (clişeistic, ştiu), ulei care acasă este privit drept delicatesă, aş putea spune, având în vedere faptul că unul de calitate medie costă de 4 ori mai mult decât uleiul clasic de floarea soarelui. Şi aici e mai scump uleiul de măsline, dar am acceptat târgul în ideea în care rămăsesem fără ulei într-o sâmbătă seara şi nu puteam găti nimic altceva. Cu toate că majoritatea revistelor explică beneficiile acestui ulei, mie întotdeauna mi s-a părut că are un gust ciudat: în salate, la prăjit (ştiu şi teoria cu punctul de fierbere mai scăzut decât la cel de floarea soarelui), chiar şi la demachiat (m-a învăţat colega cum să mă demachiez cu ulei de măsline şi trebuie să recunosc că bate L’oreal-ul şi Yves Rocher-ul la curul gol).

Ieri am trecut pe la fete la o bârfă. De la atâta vorbă, bineînţeles că ni s-a făcut foame şi m-au servit şi pe mine cu salată de vinete (una dintre mâncărurile mele preferate) şi le-am promis că mă pun să fac şi eu într-o zi. În această ideea am intrat azi după şcoală la alimentară, unde am tras prima ţeapă – vinetele costă aici cât kila de carne. Nu mi-am dat seama de acest lucru fiindcă preţul era la bucată nu la kil, dar cine s-ar fi gândit? Măcar le-am luat pe alea mai mărişoare, că am zis să fac salata să fie, să am ce mânca dimineaţa în weekend. La alimentară, în metrou, pe jos, m-am lăudat Andreei cum îmi place mie să gătesc chestii şi cum am curajul să experimentez pe plan gastronomic. La un moment dat părea că mă şi crede.

După munca titanică de copt vinetele, frecat maioneza (care apropo a stat cu fundul în sus) am reuşit să produc un bol de salată de vinete care arăta foarte bine. Când să gust, mi-au venit în minte toate înjurăturile posibile şi imposibile, nu ştiam de ce are un gust ciudat şi de ce nu e bun. Îmi ridic ochii învineţiţi de nervi (de vinete) şi mă opresc la sticla de ulei extravirgin de măsline. Păi să ştii că prefer o curvă ieftină de ulei de floarea soarelui care să nu-mi fută salata de vinete în halul în care a reuşit s-o facă cel extravirgin.

Aşa. Mă pun acum să citesc despre opţiuni.

Confesiuni

2011-05-13T10:08:00.000-07:00

Gata. Scriu pe blog. Nu mă mai abţin, decât să terorizez pe viu oameni, mai bine terorizez virtual. Am atâtea să-ţi spun, or groază de chestii. Am tot vrut eu să recurg din nou la tine pentru a avea cui să baun, dar mi-o primeam înapoi şi din partea ta cu un simplu „a fost alegerea ta” (tipic Celui-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog) sau cu „exagereeezi” (ca de obicei).

Mi-am dat seama că percep distorsionat realitatea. Nu neapărat drept mai rea, însă drept deplasată. Deplasată uşor spre stânga (asta a vrut să fie o metaforă schingiuită – stânga reprezintă trecutul). Da, trăiesc în trecut, cum ar veni. Nu vreau să spun chestii care să incomodeze pe cineva, dar voi spune adevărul. Meu. Distorsionat spre stânga, aşa cum e.

Am intrat în pită. Adică am dat primul examen mai serios şi am avut prima prezentare mai serioasă. Nu prea au imaginaţie austriecii când vine vorba de examene, pentru că probabil nu sunt obişnuiţi cu metode alternative: gen să găseşti din greşeală un indiciu prin simplul fapt că ţi-ai pus întrebarea „de ce aşa şi nu invers” sau „ia să vedem ce zic şi alţii referitor la treaba asta”. Am avut un nişte probleme care la început mi s-au părut extrem de grele, dar pe care într-un final le-am biruit cumva. Acelaşi tip de probleme a apărut şi la examen. Credeam că o să ni le sucească în toate felurile, însă n-a fost cazul. Nu m-am stresat în ultimele două săptămâni cât pentru nici un examen în anii trecuţi. Cred că pe mine mă ţine în frâu mai mult percepţia colegilor asupra mea decât cea a profesorilor. Toţi sunt atât de entuziasmaţi şi implicaţi, încât realizând că sunt pe aceeaşi treaptă cu tine, vrei măcar să fii pe linia de plutire. Un profesor dacă e mai bun decât tine, e de înţeles, dar într-o clasă, toţi pornim de la ce ni se oferă şi progresăm diferit. Am ajuns în punctul în care nu vreau să ies în evidenţă cu nimic. Fiind obişnuită cu un stil total superficial, pur şi simplu mi-e frică să fac comentarii sau remarci la cursuri şi am impresia că nu analizez destul de adânc blocându-mă la chestiile evidente.

Prezentarea credeam că va fi catastrofală din cauza faptului că nu doar profa, ci şi colegii te iau la rost dacă ceva nu are sens. Ceea ce trebuia prezentat nu prea avea sens, aşa că mă aşteptam la bătăiţă. Măi, şi-ţi închipui că nu ne-a scalpat nimeni. Şi am şi răspuns la câteva întrebări, iar întrebătorii au părut satisfăcuţi de răspuns. Nu mă lua greşit, proiectul a fost chinuit el, însă referindu-mă strict la prezentare, pot spune că a fost chiar decentă bine. Mai o glumiţă, mai un zâmbeţel şi am scos-o la bun sfârşit cu capul nedecapitat (Am vrut să spun „pe umeri”, însă pe umeri nu mai e demult).

Săptămâna viitoare vine runda a doua, iar la sfârşitul lunii vin la Bucale să ameţesc cumva examenele de la ASE. Şi nu, nu ajunge dacă învăţ doar pentru astea de-aici pentru că avem materii diferite. Pe 5 iulie, după ce o să se termine totul – de fapt pe 7 iulie, că două zile o să vreau să le dorm încontinuu, mă pun să vizitez Viena. Am inventat un nou joc, apropo: mergi la plimbare fără mobil, fără ceas, fără nimic, iar traseul se stabileşte în funcţie de lumina semafoarelor. De ex: nu ştii dacă s-o iei la dreapta sau la stânga, şi-o iei pe partea unde e verde. Cum în Viena e cam imposibil să te pierzi (la tot pasul întâlneşti clădiri, monumente şi obiective turistice), este un joc destul de sigur, zic eu. Aşa am descoperit într-o după masă casa în care a locuit pictorul Gustav Klimt. Am fi fost vecini … şi m-ar fi pictat probabil. Ar fi ieşit o capodoperă.

Discrepanţa

2011-04-08T02:16:00.002-07:00

Cum naiba să visezi că eşti un cyber-Arnold Schwarzenegger care fuge după o cyber-tipă-rea cu păr scurt blond şi drept, cu ochi albaştri şi că aruncă în ea cu patroane de cerneală (de alea pentru stilou) care explodează? Toată acţiunea în incinta liceului AMG Arad, în fosta noastră clasa de gimnaziu. În final, după ce ne-am „hârjonit”, tipa nu mai vroia să mă omoare, ci vroia să se combine cu mine. I’m a lady killer, I know!

Pentru prima oară simt mai serios că managementul meu al timpului este extrem de prost. Până acum nu am realizat treaba asta atât de tare, dar de două săptămâni nu-mi mai ajung cele şapte zile. Iarăşi e vineri. De abia a fost luni! Şi n-am apucat să fac nimic! Sunt o persoană chiar atât de scârboasă încât şi timpul fuge de mine mâncând pământul? Timp laş şi prost! N-ai decât să fugi ca dobitocul, unde crezi că te duci? Nici măcar nu exişti bine şi începi să ai preferinţe: pentru X stau mai mult, pentru Y mai puţin, pentru Ada cinci minute în loc de şapte zile şi aşa mai departe. Ghici ce? Eşti relativ, fraiere!

Sunt deja de-o lună aici. Îmi pare rău că n-am pus mâna pe carte din prima zi şi că mi-am permis să mai casc gura a luda. Într-un fel mă bucur: eram îndobitocită pe jumătate (XoXo ASE), dar încă mai am o şansă de scăpare: deci trebuie să ajung la stadiul meu iniţial – adică nici dobitoacă, nici excelentă – şi de acolo s-o iau în pas rapid, dar nu în fugă spre „excelenţă”. Nu ştiu ce-i aia excelenţă, dar la toate conferinţele de management în cadrul cărora veneau îmbogăţiţi după revoluţie să ne spună cum au avut succes, au băgat-o pe asta cu excelenţa. Nah … să nu zici că n-am rămas cu nimic de-acolo.

Ca să nu spui că-s gura rea, o să explic cum se produce îndobitocirea latentă: ajungi după bac cu toate lecţiile tocite, îndopat până la refuz cu meditaţii la tot ce se poate medita: mate, română, chimie, fizică, desen. Eventual mai faci şi-un pian, desen sau sport ca hobby. Eşti obişnuit cu orar de la 8 la 15.00 la şcoală, după care de la 16.30 la 18.30 ai meditaţii la ceva. Ajungi la 19.00 (că deh, vin din oraş mic şi-mi place să conduc) acasă şi te pui să faci teme. Să zicem că termini pe la 20.30. De mâncat, ai mâncat ceva rahat îmbuteliat la şcoală sau ceva macaroană scăldată în ketchup rece între şcoală şi meditaţii. Bun, pe măsură ce se apropie bacul, devii tot mai stresat şi presat de către cei din jur: părinţii în prima linie (să nu care cumva să ia X notă mai mare decât tine), profesorii în a doua linie (că cică ei nu ştiu că o să capete cadouri barosane şi că o sa fie căraţi la restaurante scumpe în timpul bacului), după aia meditatorii (ca să-şi justifice existenţa şi luarea de bani: cuuum? Nu v-a predat asta la şcoală? Ce profesor prost? La bac ce-o sa vă faceţi?) şi în final şi tu ca persoană (vezi că toţi boii înaintea ta au luat între 9.50 şi 10 în anii trecuţi, dar nu-i crezi că o sa fie o labă tristă şi că te stresezi degeaba). Combinaţia celor de mai sus, chiar te fac să-ţi sporeşti rezistenţa şi memoria. Ah, am uitat o chestie: admiterea (altă unealtă cu care te mai stresează părinţii, profesorii, meditatorii şi subconştientul propriu). Şi faci probleme la mate până îţi ies pe ochi. Desenezi grafice la economie până ţi se face rău. Înveţi pe de rost tone de comentarii la română (mi se pare foarte greu să memorezi atât – oricum îţi exersezi memoria) şi după caz la germană. Mai înveţi între timp şi-o legislaţie rutieră, aşa ca ambiţie personală şi între timp mai bagi şi câte-un ceas de aerobic sau de înot zilnic. Mai mergi în week-end şi-n club, mai găseşti vreme şi pentru un iubi sau pur şi simplu pentru o dezbatere la Divino despre conspiraţia secretă.

Aşa. Gaţi cu toate cestea, dai admiterea (realizezi că-i labă) şi intri la prestigioasa şi mult visata faculté, unde realizezi că ai 2 ore pe zi. În primul an o mai muşti pe aia cu „aveţi atât timp liber pentru că trebuie să-l exploataţi la maxim pentru învăţat”, iar după prima sesiune te lămureşti. E perioada în care vrei să te odihneşti după „trasul pe ultima sută de metri” dintr-a 12-a. Şi te laşi. Şi te laşi. Şi te laşi. Nu mai faci nici sport, că e prea departe sala şi n-ai maşină şi e frig şi „ţi-e frică să nu răceşti” pe drum înapoi. De învăţat, nu mai înveţi că realizezi că numai fraierii învaţă. Şi tu nu eşti fraier. Te trezeşti la 11 dimineaţă pentru că poţi chiuli la cursurile care oricum sunt ţinute prost şi îţi umpli vremea cu rahaturi. Eventual mai un part-time, ceva, că ajungi în stadiul în care simţi că-ţi putrezeşte creierul. Ah da, şi ţi-o einredeneşti pe aia cu „facultatea oricum nu te ajută în practică” şi că mai mult înveţi răspunzând la telefoane sau strângând de pe mese.
Ei, uite, am ajuns aici, cu creierul semi-atrofiat şi mi-am adus aminte de cât combustibil dispuneam într-a 12-a. I-am văzut pe colegii de-aici pe care chiar îi duce capul (nu neapărat din cauza faptului că au mai mult potenţial decât mine, ci doar pentru că n-au lăsat creierul să se uşte). Au gândirea formată şi memoria întreţinută. Altfel discuţi cu ei (asta în cazul în care nu-s englezi închistaţi care nu ştiu să salute).

Culmea, într-a 12-a, cu toate că făceam de 15 ori mai multe, arătam şi mai bine şi mă simţeam şi mai bine. Acum mă simt obosită din orice porcărie, dar parcă oboseala e indirect proporţională cu lucrurile realizate. Mă aşteaptă un weekend interesant, clasa 12-a style. Back to the basics!

Teoria mea

2011-03-31T13:28:00.000-07:00

Am ajuns la concluzia că sunt un suflet pierdut. N-am de gând să încep cu telenovelisme, dar altă „metaforă” n-am putut găsi în stadiul meu actual. Cred că pe vremuri am fost o gaşcă mare, mare de matematicieni care se întâlneau seara la o rundă de rezolvat probleme de mate. Asta într-o viaţă anterioară, când nu era nimic interesat de făcut, gen: un spânzurat în piaţa publică, un torturat femeie care a făcut un copil nelegitim, din astea, de-ale vremii. Cum ar fi acum mersul la meci.

Acum văd că ne reîntâlnim, doar că la unii rămăşiţele de mate sunt mai impregnate în aură decât la mine. Dacă stau să mă gândesc, nici mie nu-mi displace, doar că am tot fugit de ea mâncând pământul. În copilărie îmi plăcea foarte mult. Faza e că nu-mi place când nu iese ceva şi la mate trebuie să ai nervi şi răbdare şi să nu te ambalezi când nu-ţi iese ceva după 100 de încercări. Şi de asemenea nu trebuie să rezolvi probleme de frică (vezi traumele mele majore din copilărie). Ştii cum e: de ce ţi-e frică nu scapi (dacă ar fi chiar aşa, doar pornind de la mine ar trebui să pocnească un meteorit Terra în orice secundă). Revelaţia mea este următoarea: uşor, uşor se reîntâlneşte gaşca de-atunci. Cum se explică altfel faptul că sunt înconjurată doar de persoane care au o înclinaţie spre o gândire matematică? Nu neapărat de la facultate, dar în general mă înţeleg mai bine cu astfel de persoane, în orice împrejurimi.

Zău că am tot schimbat pe grupuri până mi s-a făcut rău, şi tot cu ăştia analiticii am ajuns. Am încercat şi artiştii, cu care n-am rezonat niciodată excelent. Cu ăştia cu limbile (străine) nici atât. Chiar dacă am cochetat cu acest domeniu, tot în filmul greşit apăream. Acum, învârtindu-mă în toate colţurile posibile, am întâlnit persoane care chiar am impresia că înţeleg despre ce le vorbesc şi sunt în stare să-mi vadă punctul de vedere (bine, poate nu postul acesta, dar în genere). În viaţa curentă, m-am rătăcit ca o debusolată, tot căutând în locurile greşite, iar acum am impresia că „m-am aşezat”. Doar că e ca şi cum te-ai aşeza pe un scaun şchiop. Cred că şi la spânzurările în piaţa publică întârziam tot timpul, nu-i găseam pe restul sau nimeream piaţa greşită.

Nu cred că vroiam să aibă prea mult sens ce-am expus mai sus, blogul acesta e mai mult o cutie de rezonanţă. M-am panicat nasol săptămâna asta. Nu mă mai mir de ce termini ASE-ul şi nu-ţi dă nimeni de lucru: pentru că pregătirea este mai mult decât proastă. O să fie greu până recuperez, dar în acelaşi timp e fain să te afli în sală cu persoane care chiar au foarte mult habar despre acel curs şi care se interesează pe bune referitor la un domeniu. M-am înrolat la un curs de management financiar care nu seamănă deloc, dar absolut deloc cu ceea ce s-a făcut la ASE. Mă uit pe suport ca la felul 16. Dacă n-ai skillz-uri de matematici avansate (foarte avansate), nu prea ai ce căuta. Darămite să lipseşti de la un curs. Cred că dacă le-aş arăta profilor de la ASE foliile de aici, s-ar uita şi ăia ca la felul 18, ar fi mai miraţi decât mine.

Doar că eu am skillz-urile în subconştient, din viaţa anterioară şi mă pun acum să scormonesc serios prin ele. Şi prin cărţile de la bibliotecă. Chiar dacă le mănânc pe pâine, tot vreau s-o scot cumva la capăt. Aici e cu scos la tablă şi luat puncte în minus dacă greşeşti. Şi schingiuit. Şi ars pe rug în piaţa publică. Şi nu scapi de scos la tablă.

Să nu v-aud! Am fost chiar optimistă în prezentul postul.

Proiectul dubios

2011-03-20T15:50:00.000-07:00

De ce trebuie să am cunoştinţe medicale când eu studiez tainele economiei? Andreea tot trăgea de mine să mă grăbesc cu proiectul că vine examenul şi n-o să ştiu. Dacă n-o să ştiu, o să se întâmple ceva groaznic, iar ea era din ce în ce mai stresată. De ce e toată lumea atât de panicată în jurul meu? Examenul e abia peste 3 luni, eu vroiam doar să respir puţin. Toţi erau cu cartea de anatomie în braţe şi se pregăteau tacticos pentru examenul la finanţe.

Drumul spre casă era destul de liniştitor, dacă nu mă vedea nimeni de la facultate. Trebuia să trec prin curtea unor case ca să ajung la destinaţie. Fiind vară, oamenii aveau în curte tot felul de fructe, printre care struguri, căpşuni şi ţuică. Nu mă întreba de ce, dar de data asta ţuica intra la categoria fructelor. Mi s-a făcut o poftă teribilă de ţuică şi vroiam să fur puţin, dar nu mai aveam timp fiindcă mă urmăreau nişte colegi de la facultate de care mie îmi era frică. Nu-mi dădeam seama la ce facultate am nimerit, toţi erau îmbrăcaţi la fel şi se comportau ciudat. Într-una din curţi, a ieşit un nene cu mizerie sub unghii, iar cu o pălărie din paie pe cap. N-am reuşit să-i disting chipul, dar a început să-mi prezinte oferta sa. Afară era cald şi soare. Era cam prea cald pentru vremea aia. Ţuica obţinută din strugurii albi se vindea destul de scump, însă eu vroiam să fur, nu să cumpăr pe cale cinstită. Ce noroc au oamenii ăia să le crească fructele în curte fără să facă nimic. Nenea spunea că ţuica e unul dintre fructele cele mai nepretenţioase care creşte în orice condiţie. Am spus pas şi am plecat.

A doua zi la facultate, Andreea se pregătea pentru examen, rezolvând nişte probleme care erau condiţii de intrare în examen, dar care nu trebuiau predate încă. Scotea din cuptor nişte bijuterii din turtă dulce sub formă de steluţă şi mă întreba eu de ce nu le fac. Era foarte stresată. În jur se vorbea despre noul proiect la finanţe: cum să scoţi un creier uman, căruia să-i faci nu ştiu ce şi cum să-l pui la loc. Nu înţelegeam nimic şi Andreea mă certa încontinuu. La un moment dat vroiam doar să fiu lăsată în pace, pentru că proiectul mi se părea cam dubios. Nu vroiam să particip şi nu vroiam nici să aflu rezultatele studiului. Toată lumea în afară de mine era extrem de entuziasmată, iar eu mă întrebam de ce naiba am nimerit în secta asta de oameni nebuni. Am intrat într-o sală, unde se prezenta un film care urma să ne ajute la proiect. Nu înţelegeam nimic şi mi se părea destul de înfiorător tot. Nu puteam să plec, fiindcă un profesor cu barbă s-a aşezat fix lângă mine şi s-a oferit să-mi explice în caz de neclarităţi. La un moment dat, filmul devenise insuportabil , aşa că m-am ridicat, cică să analizez nişte hărţi pe coridor. Vedeam din ce în ce mai multă lume cu lanţuri din turtă dulce la gât. Am hotărât să plec.

De data asta eram ferm hotărâtă să fur ţuică. Pe drumul obişnuit, m-am furişat în aşa fel încât să nu mă audă nimeni şi am băgat un bidon sub jacheta de iarnă. Era foarte cald afară şi îmi era cald. După ce am reuşit să ascund bidonul, a apărut un trecător banal şi a bătut la uşa ţăranului cu struguri şi ţuică. Strugurii erau atârnaţi deasupra uşii. Nu ştiam ce să fac, dacă fugeam, se prindeau amândoi că aveam ceva de ascuns, dar dacă rămâneam, exista riscul să se prindă că am furat ceva. Nenea m-a recunoscut şi a început să-mi prezinte din nou fructele. Trecătorul mi-a propus să cumpărăm un bidon pe din două, ieşea mai ieftin. Tot ce vroiam eu era să dispar cât mai repede.

Iarăşi eram la facultate, iar proiectul trebuia realizat în ziua respectivă. Toţi se bucurau pe treaba asta şi schimbau păreri. L-am văzut din nou pe profesorul cu barbă şi i-am spus că nu sunt pregătită pentru aşa ceva şi că mi se pare înfiorător. Atunci a zis să rămân în încăperea alăturată şi să nu mă uit. Senzaţia pe care o resimţeam era extrem de tâmpită. Ce naiba căutam eu aici? Eu vroiam să învăţ ceva economic, iar afară asistenţii se pregăteau să scoată creierul unui om. Colegii mi-au explicat legătura clară între cele două, ca de obicei, cu entuziasm. Un profesor şi-a pus nişte mănuşi, iar toţi s-au înghesuit în jurul lui. Un băiat tuns periuţă s-a oferit voluntar – doară avea să-şi primească creierul înapoi. Era o gălăgie de nedescris, iar toţi se împingeau în profesor. N-am vrut să mă uit. Mă luase disperarea. O colega a venit după mine să mă cheme. I-am explicat că profesorul a zis să nu vin, dar ea s-a uitat mirată cum că nu vreau să particip. S-a grăbit repede în încăperea cealaltă. Gălăgia devenea tot mai mare, iar voluntarul a început să urle ca din gură de şarpe. Se întâmplase. Îi scoseseră creierul. Dar lumea se certa acum afară. Profesorul încerca să se justifice cumva pentru o greşeală comisă în timpul operaţiunii: cineva a încercat să-i lipească un plasture pe mâna cu care îi scotea creierul voluntarului. Cel vinovat spunea că acesta n-ar fi motiv de greşeală şi că din cauza lui voluntarul nu-şi va mai reveni niciodată. În calitate de profesor trebuia să fie pregătit pentru orice situaţie. Voluntarul a venit urlând în încăperea în care eram eu, era cu nasul plin de sânge, iar eu am dedus că i-au scos creierul pe nas. În urma sa a apărut profesorul cu un fel de bardă plină de sânge în mână. Voluntarul se tăvălea gol, în braţele unei tipe car încerca să-l calmeze cumva.

Multiculturalitate

2011-03-11T03:12:00.000-08:00

Când am fost aici în vacanţă, mi s-a părut normal să aud toate limbile pământului pe stradă, în metrou, muzee şi magazine. Acum însă, chiar mi se pare ciudat. Mă luase o semi-nostalgie combinată cu un dor de Bucureşti. În metrou, cu căştile în urechi, îmi aminteam de drumurile mele spre facultate, la ASE, cum era anunţată o stradă cu nume românesc, cum în jur auzeam oamenii vorbind la telefon pe română etc. Iluzia asta devenea tot mai reală, până când mi-am oprit muzica să mă conving care e realitatea. Tanti de lângă mine zbiera următoarele în telefon:
- Fă! I s-a stricat adidaşii la copil, nenorocitule!
- Eu muncesc toată ziua aicia şi tu nu trimiţi nici 30 de euro!
- Ştii cât costă meditaţiile la matematică?! 200 de euro pe săptămână!
- …

Şi iac-aşa mi-a trecut urgent dorul de casă. Chiar atât să coste meditaţiile pe săptămână la mate? Păi de banii ăştia îmi pun matematica la punct şi mă apuc şi eu să meditez copii. Ba chiar o să le pot explica şi pe română. Oare română vrea careva să înveţe? Oare care ar fi tariful? Eu m-aş mulţumi şi cu 100 € pe săptămână.

Dacă se descurcă oamenii ăştia aici, înseamnă că m-oi descurca şi eu cumva. Bine, precis stau fără acte, pentru că dacă vrei s-o faci pe cinstite, trebuie să prezinţi acte, declaraţii de venit, documente, ştampile şi hârtii. N-am eu treabă cu românii din Viena care vin să lucreze, doar că mă gândeam că mai aud la telefon un „da, azi am fost la masă cu domnul preşedinte care a spus că e foarte bună propunerea mea”, ştii? Oricum, sunt mulţi foarte ok, care-şi şi văd de treabă. Trebuia să-i propun femeii ăleia că-i meditez copilul cu 150 €, cât de mare putea fi? Acum nişte teme de casă puteam să-i dai şi eu, cred că mi-ar fi prins şi mie bine o recapitulare.

Aşa. Vremea din Viena îşi bate joc de mine: ieri -2 grade, azi 11 grade. Alaltăieri soare, azi ploaie. Es hat es auf meine Mandeln abgesehen! Da’ nu-i bai, că n-am de gând să răcesc. Chiar nu-i momentul pentru aşa ceva. Bag din nou Vitamax (aşa am scăpat de ultimele două răceli), cu riscul de a mă îngrăşa, dar n-am chef de răceli. Oricum, cred că la cât de haotic am mâncat în ultimele două săptămâni, am slăbit destul de mult.

M-a cam prins în offside totul, n-am apucat să mă organizez şi asta mă dă peste cap rău. Cu toate că nu-s multe cursurile (că în RO totul se cuantifică în numărul de ore), este mult de lucrat pe lângă, de citit, de investigat. Nu te obligă nimeni, dar nici nu poţi să n-o faci, că rişti să-ţi pici tot. Halal background mi-a oferit ASE-ul. Nici mirare că „nu ştii să faci nimic după ce termini facultatea”. Mă simt cam în paralel cu tot şi am mult de recuperat. Mi-a fost frică de matematică, dar când am văzut cartea de finanţe, mate mi s-a părut o mângâiere blândă. Măcar dacă birui materia asta, ştiu că o să înţeleg o dată pentru totdeauna cum e cu bursele de valori, cu jonglarea acţiunilor sau cu specularea opţiunilor. Cu toate că am făcut materia asta în facultate de 3 ori şi la master încă o dată, tot n-am înţeles cum stă treaba. Deci, până mă târâi spre un 4 (4 e noul 5 – adică notarea se face de la 1 la 4, 4 fiind nota de trecere), o să-şi revină şi economia, o să speculez niţel şi o să mă îmbogăţesc. Şi o să-mi deschid acel cabinet de astro-psihologie, vorba aia „mai sunt destui naivi care cred în d-astea”. Şi destui naivi care nu ştiu cu ce se mănâncă toată treaba, de fapt.

Schimb de capitale (II)

2011-03-04T11:11:00.000-08:00

Mi-am dat seama ce e diferit aici faţă de Bucureşti. Îmi plăcea diferenţa asta foarte mult, dar niciodată nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Acum m-am prins: magazinele mici şi buticurile. La Bucureşti au mai rămas doar mall-uri sau dacă nu, atunci magazine de alea cu toate chinezăriile la 10 lei. Toate lucrurile erau la fel peste tot, iar dacă vroiai o hăinuţă, te duceai ori pe corso, ori în mall-uri. Stând în staţia de tramvai, m-am holbat într-o vitrină. Era vitrina unui magazin de jocuri, dar jocuri de alea clasice cum aveam noi când eram mici: nu te supăra frate, jocul acela cu biluţele de sticlă, jocuri cu pioni, etc. Era un magazin micuţ, doar cu lucruri din acest segment. Alt magazin tot aşa micuţ şi cochet era cu prostioare „artistice” pentru casă: un suport de tacâmuri făcut din tacâmuri sudate, farfurii în forme ciudate, căniţe colorate, etc. N-am prea văzut aici lumea să fie aşa înnebunită după mall-uri.

Cum simţeam că actuala mea cameră este prea anonimă, m-am gândit că ar merge bine un poster. Atât mi-a trebuit: să intru într-o librărie. Să ştii că ajung şi eu la vorba bunicilor „în străinătate găseşti mai multe lucruri”, pentru că într-adevăr alegerea este mai vastă. Cel puţin în materie de papetărie şi articole de birou. La noi n-am văzut să fie felicitări „semipreparate”. Adică doar un carton colorat, îndoit, cu fereastră. Erau la capitolul plicuri. Altă chestie au fost nişte chestii de lipit prostii pe pereţi, fără însă a-i strica sau a epila varul. Erau nişte gumiţe care se lipeau pe fundul obiectului pe care vroiai să-l fixezi, iar apoi pe perete. Pe cutie spuneau că poţi să lipeşti şi cheia de perete. Aşa. Ziceam de poster. Nu prea era alegerea extraordinar de mare dar oscilam între o Audrey Hepburn, o imagine pe care era şi dânsa şi Marilyn Monroe etc. Astea două erau alb-negru. Mai era unul cu Southpark, dar cu toate că sunt fană înrăită, ar fi părut prea neserios. Căutam ceva ce are legătură cu mine, dar care să nu fie prea …prea. Plus că un serial nu poţi să zici că are neapărat legătură cu tine. Aşa că am văzut ceva frumos cu un pod care dădea într-un lac. Imaginea arăta bine, dar interpretările erau prea metafizice. Aşa că m-am decis pentru un Paris. Pe fundal este un tour Eiffel, iar frontal o gagică îmbrăcată în roşu care fuge. Totul în afară de paltonul roşu al tipei este alb-negru. Am spus că ar trebui să aibă legătură cu mine pentru că semestrul acesta plănuiesc să-mi pun franceza la punct şi pentru că tipa în roşu ar trebui să fiu eu, în sensul să „ies din anonimat”, iar din faptul că trece strada într-un salt, înseamnă că am făcut şi eu acum un „salt”. Da. Şi mai înseamnă şi că îmi place Parisul şi că vreau să-l revăd. Sincer, da, chiar m-am gândit la toate astea când l-am ales. Mai era unul la fel, cu doi iubiţi care se pupau într-o decapotabilă albastră, iar în spate tour Eiffel. Nu prea mergea, plus că era prea siropos. Dacă eram băiat în schimb, treburile erau mult mai clare: îmi puneam un cur gol pe perete şi gata. Cu posterul am împuşcat doi iepuri deodată: am personalizat puţin camera şi am acoperit pata de pe perete (prezumtiv de la posterul locuitoarei anterioare mie).

Am mai observat o chestie. Metrourile sunt făcute de aceeaşi firmă ca şi cele din Bucureşti: Bombardier. Acum nu-mi închipui că sunt foarte mulţi producători de metrouri, că nu-i ca şi cum ai fabrica şosete, dar asta mi-a sărit în ochi azi când eram în drum spre facultate.

Bun, mă duc cu Diana la Turntable-Babes.

Schimb de capitale

2011-03-02T08:43:00.000-08:00

Pe scurt: am dat Bucureştiul pe Viena. Mi-am zis că voi povesti ce şi cum de abia după ce mă văd gata instalată şi asta voi face acum. Dacă îţi vine să crezi, nici nu ştiu cu ce să încep. Cel mai bine încep cu începutul.

Prin mai, anul trecut, în timp ce lucram de zor la lucrarea mea de licenţă, îmi mai fugea ochiul pe pagina facultăţii de-aici. Şi visam cu ochii deschişi că vin încoace şi „mă ajung”. Mă imaginam deja cum fac seara plimbări pe lângă Stephansdom şi cum mă duc la jogging în parcul Schönbrunn (proiect valabil şi acum – doar partea cu imaginatul). Am ţinut-o aşa vreo trei luni, cochetând cu Viena, dar când reveneam la realitate îmi dădeam seama că singura mea soartă după licenţă va fi putrezitul într-un scaun de birou, la o vârstă atât de fragedă. Că aşa se face la Bucureşti, aşa trebuia să mă încadrez şi eu în tiparul normal. Cu sprijinul fetelor, am ajuns să fac rost de suficiente informaţii spre a mă înscrie aici. Doar ele ştiu cât le-am terorizat, iar acum îmi dau seama că m-am stresat super aiurea. Bine, stresul a fost mai mult din partea ce ţinea de România, aici era totul clar de la început. La noi, ca la noi, mai merge şi altfel, suntem mai flexibili, mai o şpăguţă (repet a 5-a oară: nu ştiu cum se dă şpaga) şi rezolvi cumva. Eu am luat-o pe calea corectă şi mi-am tradus singurică actele, după care trebuia să le apostilez, apoi să le legalizez. Sau invers, nici nu mai ştiu. Oricum a fost o mare ameţeală: a apărut faza cu „un traducător nu poate să-şi traducă singur actele” (o mare porcărie, neapărută explicit în nicio lege), dar până la urmă a putut, m-au trimis aiurea La Bucureşti la Centrul de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, unde erau plătite şapte suflete să facă o copie şi să încaseze 40 de lei, dar dintre cele 7, doar unul depunea această muncă colosală. Aici, în schimb s-au uitat câş la mine când le-am dus o foaie pe care erau mai multe ştampile decât textul iniţial şi m-au întrebat că de ce m-am complicat atât, când lor le trebuia o copie legalizată şi atât. Eu cu apostile, cu recunoaşteri, cu rahaturi, ei nici n-au vrut măcar să vadă originalul. Mi-am depus actele, însă mă prinsese deja septembrie. Depusul propriu-zis a avut loc chiar de ziua mea, doar că nu mai aveam cum să prind semestrul de iarnă. Oh, am uitat să spun unde şi la ce m-am înscris: Internationale BWL (Economia Întreprinderilor Multinaţionale) la Universität Wien (Universitatea din Viena). Dacă în România este capăt de ţară sa pierzi un semestru, aici este ceva normal, oamenilor chiar le place s-o ia uşurel, să poată să şi priceapă ceva din ceea ce fac.

Bun, am început masterul la Bucureşti, în ideea că oricum dădusem o admitere penibil de uşoară (am dat şi la ASE de backup) şi prinsesem bursă. Semestrul trecut a fost destul de deprimant, după cum ţi-ai dat şi tu seama, în calitate de cititor fidel. Bine, şcoala a fost mai mult decât o bătaie de joc, nu înţeleg de ce universităţile trebuie să tragă de studenţi ca aceştia să se înscrie. Mai bine ar pune o tejghea cu „diplome customizate la doar 7200 de lei” şi aşa nu ne-am mai minţi aiurea. Niciun interes nici din partea profilor, iar din partea studenţilor, nici nu mai vorbesc. Eu bineînţeles că m-am agitat ca un Pepsi, ca întotdeauna, să fiu la proiecte, prezenţe, să fac, să dreg, dar în final nimic din toate astea n-a mai contat. Rezultatul a fost acelaşi. Faza e că nu pot să stau calmă niciodată. Dar mă enervez şi mai tare când mă enervez degeaba. Aici măcar, poate o să mă stresez cu un rost măcar. Am profitat de bătaia asta de joc şi am reuşit să-mi păstrez bursa. În calitate de member at large, îmi propun să rămân la buget chiar şi de la distanţă. Ar lipsi să mai şi plătesc asemenea porcărie. Eu sunt mulţumită: mailurile în care profii anunţă că nu vin la cursuri curg bine mersi, scuza cu „nu pot să vin la ora 15.00 la seminar” o pot băga şi eu oricând, aşa că la examene om vedea cum m-oi descurca.

Aşa. Asta ştiai deja, dar punctam contextul situaţiei, dacă tot am dat-o pe forma unei autobiografii. Am parcurs un maraton de mutare: de la Bucureşti la Arad, de la Arad la Viena. A fost solicitant. Foarte. Cred că n-am suduit atât tot anul, cât săptămâna trecută. Ciudat este că de fiecare dată când te muţi, îţi dai seama câte lucruri ai, dar când ajungi să le pui pe toate la locul lor, realizezi de fapt că nu ai cu ce să te îmbraci sau că-ţi lipsesc lucruri. De-ar fi invers…

Drumul Arad-Viena a fost parcurs cu maşina. Este mult mai puţin solicitant să conduci tu, decât să te chinui cu tot felul de trenuri, autocare şi mai ştiu eu ce. Iese şi mai convenabil ca preţ. Dacă merg mai multe persoane, diferenţa este destul de considerabilă. La unguri drumul este ca-n palmă, aproape că nici nu trebuie să ţii de volan. Aş vrea o maşina a mea doar pentru astfel de drumuri, în Viena e destul de greu cu parcările. Fetele spuneau că aici e la modă să capeți amenzi și să nu le plătești, dar la mine nu ţin fazele astea. Aş vrea maşină doar ca să dau o fugă până la Praga, până la Paris … ce frumos ar fi. Închiriatul în schimb iese scump, dacă calculezi şi carburantul.

În Viena, stau la un cămin care arată mai mult a hotel. Ciudat că oamenii de aici au luat în considerare faptul că or să locuiască oameni într-un cămin de studenţi. În ţara noastră, nu ştiu ce au crezut. Până să-mi iau camera în primire am avut nişte emoţii, că am ajuns cu două zile înainte de 1 martie. Cum o să fie camera, cum o sa fie colega, dacă o să fie bine, dar s-a rezolvat: îmi place. Camera este spaţioasă, amenajată cu cap şi baia este în cameră. Ultima parte îmi place cel mai mult. Avem femei de serviciu care fac curat săptămânal în cameră şi în baie. Bucătăria este comună, dar tot făcută cu cap să poţi găti. Am rămas plăcut surprinsă să văd lume care găteşte serios. Fiind cămin de studenţi, mă aşteptam să văd în farfuriile oamenilor sendvişuri, semipreparate sau junk food, dar aici chiar se găteşte. În categoria asta intră inclusiv băieţii, care îşi fac bucate care mai de care. Bine, asta dacă excluzi americanii, că ăia îşi fac doar burgeri şi pizza semipreparate. Americanii sunt cei mai gălăgioşi, pizdele cred că sunt proaste ca zidul, dar restul naţiilor e ok. Chiar mă fascinează multiculturalitatea de aici, de fapt din tot oraşul. Mi-ar fi plăcut să nimeresc în cameră cu o asiatică, să ciupesc o vizită pe undeva la vară. Plus că asiaticii sunt la fel de obsedaţi cu curăţenia ca şi mine şi îmi place faptul că sunt ca nişte fantome. Ei, n-a fost să fie, dar în schimb stau cu o tipă din Creta (Grecia). Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-pe-Blog a botezat-i Clitoris. Absolut toţi cărora le povestesc treaba asta, au aceeaşi reacţie „cool, vizită la vară”. Doar că ea crede că a venit ca studentă de schimb. Dacă a nimerit cu mine, eu cred că a venit în armată. Glumeam, dar în general las lumea terorizată cu pretenţiile mele de a nu sta în jeg. Deocamdată pare ok. Aş spune chiar că are bun simţ, doar că mi-o ţine pe mă-sa trei zile aici. Fără drept de apel, bineînţeles. Nu-mi bai, pe chestia asta, poţi să vii şi tu oricând aici.

Oraşul este atât de diferit faţă de Bucale. Cu toate că e metropolă, este extrem de liniştit. Chiar nu pluteşte stres în jur deloc. Nici la metrou, nici la stop, nici în birouri. Cu toate că şi unele secretare de aici sunt scârbe, tot nu le ajung pe ale noastre nici pe jumătate. Tramvaiele nu se aud şi erau să mă calce deja două până acum. Nici în această situaţie nu m-a înjurat nimeni, au claxonat doar scurt. În comparaţie cu 41 pe care-l auzi de la o staţie distanţă şi care clănţăne de îţi sar toţi fulgii, astea de aici sunt super silenţioase. La trecerile de pietoni, maşinile te lasă să treci, altă anomalie. Chiar şi la orele de vârf mi se pare că sunt prea puţine maşini pe şosele, care aşteaptă cuminţi pe banda lor. Bine, la maxim cinci maşini la stop, la ce te poţi aştepta. Clădirile îmi plac foarte mult. Sunt curate şi cochete, iar toate urmează acelaşi stil arhitectonic. Cerşetorii sunt exclusiv români. Se pare că au monopolizat Viena. Nici nu mă mir că suntem discriminaţi, dar ne-am făcut-o cu mâna noastră. Bine că dacă mergi cu autocarul, te caută şi-n cur, dar ăştia ajung bine mersi peste hotare.

Am fost şi la facultate deja. Este diferit faţă de ce mă aşteptam. ASE-ul (strict ca înfăţişare) este mult mai frumos şi mai îngrijit. Bine, la 3600 lei pe an/cap, fără ca ei să depună nimeni nici un efort, este de înţeles. Cursurile se ţin cu minim 50 de persoane, iar unele ajung şi la 400. M-a surprins faptul că studenţii intrau şi ieşeau din sală când aveau ei chef. Se mai duceau să-şi ia un sendviş, unii se plictiseau, alţii reveneau. Cu toate că masterul meu este 80% în engleză, s-au mai strecurat şi cursuri pe germană. Este o încântare să auzi o germană fluidă şi coerentă după trei ani şi jumătate la ASE. O să învăţ şi franceza. A trebuit să aleg între spaniolă, italiană şi franceză. Cum sunt complexată de faptul că nu pot trece la CV „limba franceză”, am ales-o pe cea din urmă. Iniţial am spus că merg pe spaniolă, dar pe aia o pot învăţa şi singură. Poate mă împrietenesc cu studenţi spanioli pe-aici. Mâine am primul curs de franceză. Eu am mai făcut cică opt ani de francă la şcoală, dar am uitat-o. Mai ştiu doar cât să nu mor de foame în Franţa. Mi se pare o limbă frumoasă, care merită învăţată. Mai ales că bună-mea a fost profesoară de franceză la viaţa ei. Sunt ruşinea familiei din punctul acesta de vedere. Dar la patru ore pe săptămână, probabil că îmi voi resuscita vagele amintiri legate de această limbă în semestrul acesta. Poate aşa o să pricep şi eu rap-ul francez, că tare-mi place cum sună.

Cu socializatul nu mai am probleme. Le am pe fete aici, plus că lumea e mai dezgheţată. În general eşti ajutat aici cu orice problemă. Dacă la Bucureşti era contorizat fiecare mic serviciu, aici lumea te ajută de plăcere. Şi asta te face să vrei să-i ajuţi şi tu pe ei la nevoie. În prima fază m-am mirat de treaba asta.

Cu banii e nasol. Deja am cheltuit suma pentru luna martie. Mi-am făcut abonament de semestru la transportul în comun, care apropo e valabil în toate mijloacele şi a costat 130 €. Mâine trebuie să cumpăr un software pentru facultate de 35 € fără de care n-avem ce căuta la seminar. Viza de flotant va costa 50 €, dar ăştia 50 trebuie plătiţi abia peste trei luni. Până să-mi fac abonamentul, am luat câteva bilete cu 1,80 €. Mâncarea mi se pare şi aia destul de scumpă. Am dat 10 € pe o salata, două iaurturi şi nişte banane. Aproape că ajungi tot acolo dacă mănânci zilnic în oraş, la cantină sau la asiatici. Aici mâncarea asiatică e ieftină. Doar în Bucureşti e fiţă să dai 30 de lei pe-o supă de alge.

Bun, mai las şi pe altă dată. Deja postul acesta este cât trei, dar compensează faptul că n-am mai scris demult. Asta s-a întâmplat din pură lipsă de timp şi din monotonie.

De mâine...

2011-02-28T06:12:00.000-08:00

De mâine o să-ţi povestesc o groază de chestii pe care am vrut să le înşir aici de multă vreme. De abia aştept să fac treaba asta, doar că mi-am promis că voi publica tot, doar după ce e aranjat 100%. Statusul actual e pe la 98-99%.

Promit un conţinut integral fără nemulţumiri, injurii şi critici. Cred că de mâine blogul va avea o textură mai alcalină. Sper cel puţin. Până una, alta, tanti asta zice cam tot ce vreau să zic acum.

Bagajul şi graba

2011-02-16T01:36:00.000-08:00

Vroiam să cumpăr bilete la tramvai. La tramvaiul care vine extrem de rar. Ştiam că biletul e 25 de unităţi, dar gagica mi-a spus ca s-a scumpit la 3,1. Cum eram cam în întârziere, i-am cerut rapid patru bilete: două pentru mine şi două pentru Mams care aştepta afară. Am întrebat cât costă în total, iar ea a zis să calculez eu. Fiind în mare grabă am început să strig la ea, cum e posibil să nu ştii să calculezi cât costă patru bilete şi să folosească un calculator. Ea a rămas pasivă şi s-a uitat ciudat la mine, de parcă ar fi fost datoria mea să calculez preţul final. Scanând în dreapta şi-n stânga observasem că pe tejghea erau două calculatoare, unul mic, roz şi unul mai mare, galben. Cum cel roz era mai aproape de mine, l-am apucat pe acela. Mams îmi făcea semne de afară cum că tramvaiul e în staţie şi să mă grăbesc. Calculatorul roz avea numerele şterse, aşa că m-am bazat pe reflex. Cum intrasem în panică, am vrut să calculez 4.1 împărţit la ceva. Dar cu toate că o certasem pe vânzătoare, nu ştiam nici eu la ce trebuie împărţit. M-am gândit că dacă înainte lăsam 100 de unităţi pentru patru bilete, acum cam cât ar trebui să fie. Nervoasă, am luat-o din nou la rost pe tipa de la bilete, care acum vindea altcuiva o cafea. Nici la apelative gen „proastă”, „incompetentă”, „leneşă” n-a reacţionat, iar frustrarea mea devenea din ce în ce mai mare. 4.1: 0,333 cât face? Am scos un plic din poşetă să calculez de mână. Pixul era pe terminate, dar eu tot nu ştiam cum se calculează. M-am mai uitat o dată pe fereastră, dar Mams se suise deja în tramvaiul care deja plecase.

Cum eram prea mândră să recunosc că nu ştiam să calculez preţul biletelor, am spus că eu nu vreau să cumpăr de la persoane aşa incompetente şi că n-au decât să şi le ţină. Am luat-o pe jos. Faza era că nu prea mai ştiam direcţia în care trebuia s-o iau. Nici măcar unde avea să coboare Mams nu ştiam. Trebuia să ducem bagajul acasă, după care să fiu la ora 18.00 la coafor, că aveam programare. Mai trebuia să ne întâlnim cu cineva înainte să ducem bagajul acasă, deci probabil că Mams s-a dus să se întâlnească cu acel cineva. Dă-i şi caut-o prin oraş. Putea fi oriunde, dar bazându-mă pe intuiţie am găsit-o aşteptându-mă într-un gang. Spunea că a văzut că durează mai mult cu biletul, aşa că a luat-o înainte şi ca a rezolvat deja problema. Doar că bagajul era în portbagajul unei maşini a cărui proprietar era un străin care vroia să plece. Cum să le duc acasă pe jos şi să mai ajung în timp util la coafor? Era clar că va trebui să renunţ la programare, aşa că m-am dus la salon să anunţ acest lucru. Coafeza era tot tipa de la bilete, la fel de pasivă ca şi mai devreme. Tot în acelaşi drum, am dat o fugă până acasă şi am lăsat o parte din bagaj. După ce m-am întors după Mams, mi-am dat seama că locul acela unde mă aştepta, era fosta noastră locuinţă. De fapt, era ruina locuinţei noastre, iar noi locuiam la aceeaşi adresă, dar apartamentul fusese refăcut. Îmi trebuia la toaletă, aşa că i-am spus să mă aştepte afară, că vin imediat să duc şi restul bagajelor. Eram deja obosită, cu fuga asta nebuna, mai ales că parcursesem tot drumul pe jos, iar bagajul în mână.

La toaletă, mă gândeam că ar fi totuşi greu să car şi restul lucrurilor pe jos, pentru că îmi dădusem seama de mărimea distanţei. Mai ales că nu ştiam locul prea bine. Aveam senzaţia că sunt spionată la baie şi nu-mi venea nicicum să fac pişu. Uitându-mă în stânga, mi-am dat seama că buda se clătina, podeaua era spartă şi că se vedea ce era dedesubt. Brusc realizasem că locul în care mă aflam era extrem de murdar. Nu ştiam de ce n-am observat asta de la început. Din gaura din podea, mişunau două insecte imense, maro. Parcă încăperea se degrada tot mai mult cu fiecare clipă. Am ieşit scârbită din baie, dar Mams nu era niciunde. Pe fereastra spartă am văzut cum plecase cu o maşină albă, dar bagajele erau lăsate în urmă.

Nervoasă şi nedumerită, am ieşit afară să văd ce naiba se petrece în jurul meu şi de ce toată lumea se poartă aşa de ciudat. Nu mai eram în acelaşi loc, pe jos era pământ şi părea că mă aflam într-un fel de curte neîngrijită, pe un câmp. În vecini, lumea se înghesuia în maşini şi toţi se grăbeau să plece. Unul dintre ei m-a rugat să-i ţin cheile până se duce în casă pentru a mai strânge nişte lucruri. În acel moment mi-am spus că ce-i mult, e mult. Cochetam cu ideea de a-i fura maşina vecinului, doar că mai erau două persoane lângă mine, care împingeam un obiect umflat şi alb în portbagaj. Erau doi tipi şateni, cu început de chelie, cu ochi albaştrii şi cu privire de idioţi. Precis erau fraţi. Şi? La urma urmei ce puteau să facă dacă vedeau că fur maşina? Doar vecinul mi-a încredinţat cheia şi nu cred că m-ar fi luat cu el dacă l-aş fi rugat. Deja îl vedeam cum iese din casă cu un morman de lucruri în braţe, moment în care trebuia să fac alegerea decisivă.

Woooow

2011-02-03T03:14:00.000-08:00

Traduceam azi nişte accesorii de gimnastică. Mai specific, pentru gimnastică ritmică, pasiunea mea din copilărie. Pasiune în sensul că-mi plăcea foarte mult, nu că practicam. Ştiam că există gimnastică ritmică cu minge, bandă şi cu un fel de popice – termenul care-şi căuta traducerea. În căutarea mea fantastică mi-am adus aminte că se cheamă „măciuci” şi totodată m-a pocnit nostalgia şi am început să mă uit pe youtube la diverse probe. Între timp am aflat că mai există şi proba cu coarda (când eram eu mică, parcă nu era), dar preferata mea a fost întotdeauna panglica. Aveam si eu o panglică pentru că am avut o serbare la gimnastică (am făcut o perioadă, dar n-am atins performanţe demne de laudă). Era DIY, după următoarea reţetă: se ia un umeraş de lemn de la tata din dulap (alea clasice şi grele, dacă le mai ştii) şi se scoate cuiul doar la un capăt. De celălalt capăt se leagă o bandă de 1.50 metri, ori roz ori albastră, cumpărată de la merceria de la Ziridava (şi astăzi se află în acelaşi loc). A mea era albastră. Mică fiind, îmi plăcea foarte mult gimnastica, doar că am fost cam leneşă. Nici până în ziua de azi n-am reuşit să învăţ să fac lenta înapoi, iar când fac (execut – ha ha) lenta înainte se cutremură tot. Roata laterală o pot face şi acum într-un mod frumos, chiar şi într-o mână. Pe bârnă mi-a fost întotdeauna frică să stau în mâini, în schimb coboram de pe ea fără probleme în roată întoarsă – tot cu cutremur inclus în exerciţiu.

Astea nu se uită. Mai ţin minte când am convins-o pe profa de muzică să ne facă o demonstraţie de roată laterală prin clasa a 5-a, în spetele clasei, la insistenţele noastre. Şi i-a ieşit. Bag seama că avea vreo 45 de ani pe puţin.

Nu ştiu ce-i cu confesiunile astea din copilărie – încă mă mai roade faptul că nu pot să fac lenta înapoi. Dar acum sunt la fel de flexibilă precum o cracă uscată, având în vedere că n-am mai făcut nici aerobic în ultimele luni.

Da probabil că te întrebi de ce „Woooow”, era woooow la asta (cu mingea mi se pare că e cel mai spectaculos):

Lista

2011-01-31T05:04:00.001-08:00

Ieri, după examen am vrut să mergem la un bine meritat concert. La Deceneu în birt Elephant. Văzusem afişul şi cum tipul n-a mai concertat demult, toată lumea a fost de acord să mergem. Aşaa.

Ce să spun? Iarăşi a fost un concert gen „ei între ei”, în sensul că la intrare, când să plătim, am aflat că era cu invitaţii speciale. Cum nu era niciunul dintre noi trecut pe pomelnic, n-am avut ce căuta în aşa cerc exclusiv, aşa că am tras cu urechea prin aerisire. Nici chiar aşa patetic, dar cam pe-acolo.

Ce să zic despre birtul-gazdă? 2/2, cu subsol de 2/2 în care încăpeau aşa vreo 30 de persoane strivite. Bine că pentru artişti mai obscuri se alege toată Fabrica şi după aia se miră că au prea puţine muşterii, iar la concerte la care ai putea intui că o sa vină puzderia, iei carcera aia micuţă. Nu ştiu cum se organizează un concert. Nu ştiu dacă birtul vine la tine „bă, hai vino şi cântă la mine” sau dacă există o a treia persoană (organizatorul) care se duce şi alege locul. Oricum, într-un fel era bine că n-au mai vândut bilete pentru că nu mai încăpeai fizic acolo (cred că am comentat asta în legătură cu ultimul concert – na, probabil că cineva a citit şi a luat măsuri). Asta a fost corect din partea lor.

Ce mi s-a părut măgărie însă, era treaba cu „lista” neanunţată nicăieri. Dacă scria clar: maxim 20 de persoane, pe bază de invitaţii speciale, pricepeam din prima. Aşa a fost cam frustrant să vii prin frig, să treci podeţele alea, toate îngheţate de prin Lipscani ca să constaţi că e ca la Bamboo – intri doar dacă eşti suficient de cool încât să-i cunoşti pe organizatori, pe unul dintre artişti sau pe proprietarii birtului. Concertul propriu zis s-a ţinut jos, iar sus era o pânză pe care se proiecta ce se întâmpla jos (ca la meci). Am stat cât am stat sus, dar cum din când în când mai urca cineva de jos şi-ţi trăgea câteva coate, sictirit de faptul că stai în drum, am zis că nu e prea distractiv să rămânem acolo, mai ales din cauza faptului că de jos ieşeau nişte pisi-uri de alea cu nădragi din piele de focă şi ruj roz – care na, erau pe pomelnic.

Îmi pare rău doar că n-am putut intra, chiar mi-ar fi plăcut. Din câte am înţeles a fost mişto, doar că lumea a fost dezorientată de negativele care nu au fost cele iniţiale.

Cred că nu mai scriu de pe la concerte, că văd că nu mi se arată nicicum.

Dura lex, sed lex

2011-01-26T07:13:00.000-08:00

Gata şi cu examenul acesta. Nu-mi plac examenele de la 7.30 dimineaţa, orice mi-ai face! Învăţând la Dreptul Contractelor, am făcut şi eu cunoştinţă cu Codul Civil – mai mult sau mai puţin de bună voie. Mai puţin. Iniţial am vrut să învăţ din cartea profei de la curs, care s-a încăpăţânat să scrie o carte despre legile din România, în limba germană. Dacă ar trebui o materie învăţată pe română, atunci dreptul ar trebui să fie în prima linie. Bun, cartea a fost scrisă împreună cu altă juristă, cu toate că dânsele nu cred că au prea vorbit între ele despre ce să conţină cartea, cum să fie scrisă, ce termeni să folosească. Se vedea clar când se efectua switch-ul de autori. Odată că limbajul juridic nemţesc este spurcat şi în al doilea rând trebuie tradus cu atenţie sporită pentru că multe noţiuni au alt înţeles pe germană (părere de traducător). Nu prea e academic să pui termeni la întâmplare într-un manual universitar. Zic eu.

În acelaşi capitol apar două termene nemţeşti diferite pentru aceeaşi noţiune, de exemplu pentru „ordonanţă de urgenţă” avem o dată „Notverordnung” şi „Eilerlass”. N-o fac pe deşteapta acum, doar că în calitate de avocat care scrie o carte din care să înveţe şi alţii, ar trebui puţin mai multă muncă de documentaţie. Probabil că niciuna dintre autoare n-a citit cartea cap-coadă să observe inconsistenţele care sunt cu carul. Aici mă refer şi la formatare. Cuprinsul era praf, dacă scria că găseşti ceva la pagina 85, trebuia să ştii că deviaţia era de cam +/- 3 pagini. Iarăşi, titlurile, subtitlurile, categoriile, clasificările, toate erau scrise cu sublinieri şi stiluri diferite – din câte ştiu eu wordul ţi le face automat la fel dacă vrei, deci pur şi simplu trebuia investigat puţin. Detalii, da! Înţelegeam dacă era o lucrare oarecare, dar fiind carte scrisă de specialişti în domeniu şi destinat mediului academic, nu cred că ar trebui admise asemenea greşeli. Să nu mai spun de formulări, ortografie (speller??) şi lista poate să continue. Nu e doar părerea mea, şi alţi colegi de-ai mei au avut aceeaşi reacţie (asta ca să nu spui iarăşi că critic a luda). Pe scurt: nu s-a prea putut învăţa din carte, aşa că mi-am notat articolele şi am luat Codul Civil la mână.

Altă viaţă, timpul de învăţat s-a redus la jumătate. Destul de haios Codul Civil care este scris într-un limbaj arhaic. De la „servitute”, „făgăduit”, „căşunat”, „stăpân” la „vrăşmaşi” şi „supleant”. Căutam tot al doilea cuvânt în Dex şi în dreptul definiţiilor acestor cuvinte apărea mereu „(în Evul mediu)”. Lori zicea că se rescrie. Măcar o dată la 3 secole. Se mai schimba una-alta în această perioadă.

Noroc cu inspiraţia lui Ştefi de-aşi printa fragmente din Codul Civil (aveam voie să-l luam la examen), că eu n-aş fi „cugetat” că o să fie întrebările de aşa manieră să poţi copia din el. Greşit din partea mea, ¾ din examen se putea copia direct din articole, fără să fiu superficială acum. Ce puteai să scrii mai mult la „care sunt obligaţiile principale ale cumpărătorului şi vânzătorului”? Totul era mură-n gură în lege. N-aveai ce să scrii mai mult, că era despicat în toate modalităţile posibile de interpretare. Bine că c-am avut voie cu legea, dar cu manualul ba. Cu manualul ar fi fost de 10 ori mai greu!

Singurul subiect la care intra în discuţie gânditul şi corelarea a fost al patrulea, la care am uitat să scriu două idei pertinente, dat fiind faptul că la ora aia n-ai cum să fii complet trezit. Am ştiut, oricum. Am mai băgat şi expresii latineşti (mă mir că mi le-am amintit), pentru că ştiu că o ung pe suflet. Cum nu prea am prezenţe la acest curs (revenim la oră), sper să nu mi se scadă nota prea mult.

Îmi trebuie o pisică şi-un bărbat

2011-01-18T11:57:00.000-08:00

care să deschidă vinul şi care să ducă gunoiul. Şi care să apară ori de câte ori am nevoie de asta, dar să nu-mi stea permanent pe cap. Să n-aibă pretenţii. În plus mai vreau o pisică. Dar cum, la ora actuală, sunt ca un trubadur, care n-are domiciliu stabil, nu pot să iau în calcul un proiect de o asemenea anvergură –pisica. Nu vreau să chinui pisica. Vreau s-o răsfăţ, aş fi în stare s-o las şi la motani din când în când, cu condiţia să se întoarcă. Aici ar trebui să intervină bărbatul. Să-mi caute pisica atunci când se pierde. Ar trebui să tacă de cele mai multe ori. Bărbatul, nu pisica. Nu să fie mut, că asta ar denota o incapacitate genetică (nu ştiu dacă am nimerit-o d.p.d.v. ştiinţific, dar te-ai prins de idee), dar să nu-mi îmbuibe capul cu prostii nesemnificative (sau semnificative). Ai înțeles greşit ca de fiecare dată, omu’ acesta nu trebuie să fie musai un futinic, ci poate să fie pe post de pisică 2. Adică să fie acolo şi gata.

Dacă aş fi avut acum o pisică, ar fi văzut că scriu şi probabil că s-ar fi gudurat pe la picioarele mele sau s-ar fi ascuns prin dulap. Bărbatul probabil că mi-ar fi făcut un masaj. Dacă s-ar fi culcat, ar fi zburat cât acolo, de la etaju’7. Poţi să-i zici şi sclav, doar că nu l-aş bate şi i-aş da de mâncare (cu condiţia s-o laude de absolut fiecare dată). Dacă-mi deschide vinul e bine. Urăsc să fac treaba asta pentru că mi-e frică să nu stropesc în jur. Dacă stropeşte bărbatul, aş avea pe cine să dau vina, pe cine să-l fac prost şi pe cine să pun să strângă. Şi n-ar mai căpăta nici vin. Fuck, am dat vin pe maioul (dacă era după mine, era corect „maieu”) meu alb. Of, dacă era bărbatul lângă mine să-mi toarne în pahar, aveam pe cine să dau vina. Iarăşi te gândeşti aiurea. Vreau un sclav şi o pisică. Sclavul trebuie să fie bărbat din simplul motiv că bărbaţii duc o viaţă mai uşoară şi că sunt mai puţin dezvoltaţi pe plan sufletesc decât femeile. De aia au ajuns să sfideze femei secole la rând. Da, măi, vreau să mă răzbun pe surorile mele de acum o sută de ani. Asta e toată chestia: bărbaţii s-au prins că dacă femeile au chef, o să le radă neamul şi din acest motiv au băgat duma aia cu păcatul strămoşesc şi cum că femeia e de vină pentru tot răul din lume şi cum s-ar fi trezit una să conteste această tâmpenie, era arsă pe rug pe chestie de vrăjitorie. La naiba, spălasem maioul alb doar ieri. Bun era un bărbat la care să ţip. Ce bine-i să ai la îndemână pe cineva cine să fie de vină tot timpul, chiar dacă nici măcar nu ştie despre ce-i vorba.

Vreau o pisică albă cu nasul şi urechile roz. Dar nu-mi place ideea cum că ea n-ar prea socializa. Probabil ar fi un gest egoist să adopt o pisică. Poate n-ar fi doar dacă şi pisica ar fi mai eremitică de felul ei şi ar prefera să fie doar mângâiată şi hrănită toată viaţa. Dacă aş avea acordul pisicii, aş lua-o. Cred că o pisică e mai complexă decât un bărbat. Bărbatul nu ştie ce-i aia intuiţie. Secole la rând a folosit-o pe aia cu „îţi sparg faţa dacă nu” şi a ţinut pentru că persoanele înclinate spre o dezvoltare spirituală n-au fost atât de dotate fizic să poată riposta. Prin „persoanele înclinate spre o dezvoltare spirituală” să se înţeleagă femeile. Din cauza lor au apărut şi stoarfele, as we know ’em today. Alea nu se pun în categoria de mai sus. Am văzut alaltăieri un film, la care ar fi mers o pisică (în sensul că ar fi mers să am ce mângâia în timpul filmului). Bine, filmul în sine a fost o prostie, avea şi notă mică pe imdb. Beowulf îi zice, dacă am scris corect, dar m-am uitat la el pentru că era cu Angelina Jolie. Ăia care urla din culise că nu ştiu de ce e considerată frumoasă Angelina Jolie să ştie că tocmai le-am adresat cuvinte de dulce. NOT.

Fuck, am un ștrudel de vişine în cuptor la ora actuală, dar cred că am făcut o prostie. Dacă era bărbatul lângă mine, dădeam vina pe el. Zicea să-l pui pe hârtie de copt, dar n-am aşa ceva şi am zis că ajunge să ung tava cu unt. Cum eu nu cumpăr unt (pentru că nu mănânc pâine cu unt şi că se strică în frigider de cele mai multe ori când cumpăr), am zis că merge şi să ung tava cu puţin ulei. Momentan putea casa a ulei de floarea soarelui. Ce mă-nervează. Miroase a mâncare, nu a desert. Dacă era bărbatul, trebuia el să facă ștrudelul, dar să primesc eu creditele. Dacă era pisica, se plimba prin bucătărie dându-mi de înţeles că miroase a bun. Pentru asta aş fi luat eu creditele. Şi el una în tibie. Cred că sclavul meu din discuţie - da, am recunoscut într-un final că aş cumpăra un sclav (dacă n-am recunoscut mai sus, nu mai ştiu) – ar trebui să arate foarte bine pentru că ar fi călit. De el s-ar sparge toate cănile, şi-ar lua-o de fiecare dată în burtă când m-ar enerva ceva şi ar fi imun la palme. Foarte bine! N-aş face chestiile astea ca să-l rănesc. Nu, nu, nu. Nu ar fi vorba de el absolut deloc. El ar exista pur şi simplu, aşa cum au existat femeile sute de ani. Doar că ele trebuiau să şi sufere din cauza voastră, dobitocilor. Istoria ne e datoare cu o eră în care voi să ne fiţi nouă slugi şi să faceţi tot ce zicem noi, iar în caz contrar să vi-o luaţi în tibie. Şi să fiţi arşi pe rug şi alte asemenea.

Ziceam de film, am uitat. Da, în filmul acesta mi-a plăcut o chestie: „păcatul taţilor”. CORECT!!! Dracu’ să-i ia! Erau dispuşi să se culce cu „aia rea” respectiv Angelina Jolie, chiar dacă ştiau că peste câţiva ani, aia urma să nască ceva creatură oribilă care avea să le chinuiască poporul ani la rând.
Închei aici, pentru că mă duc să văd ce face ştrudelul în ulei de floarea soarelui care miroase a mâncare. Mint. De fapt mă duc să-mi umplu paharul de vin. Ştrudelul mai trebuie să stea până la 22.03.

Disclaimer: n-am nimic cu neamul bărbaţilor, doar că ar prinde bine un sclav acum. Mint. De fapt ne sunt datori cu o era în care ei să fie de vină pentru tot.

O mică incursiune în munţi

2011-01-02T07:28:00.000-08:00

La mulţi ani, by the way. Fusei la munte săptămâna asta, la Straja, unde toţi vorbeau la perfect simplu. Petrecui noaptea dintre ani în creierii munţilor, la aer curat, în natură. Avui (?) şi nişte tentative parţial reuşite de a schia, dar din cauza faptului că pârtia devenise oglindă, realizai că n-aveam ce căuta acolo şi mă rezumai la plimbări clasice. Gata cu păsăreasca asta, că mi-e lene să verific fiecare cuvânt în dex.

La munte am fost cu studenţii de la medicină, colegii Danei. Toţi erau gripaţi, tuturor le era frică sa nu le iasă herpes, dacă se juleau puţin, îşi bandajau toată mână şi luau medicamente ca pe bomboane. Vezi? Cu oamenii ăştia mă pot înţelege. Straja a rămas la fel de neamenajată ca odinioară, dar are farmecul ei. De revel ne-am dus pe pârtie, în costum de schi, cu şampaniile în mână. Drumeţia prin pădure până pe pârtie a fost ceva inedit şi haios. Bineînţeles că nu i-am ascultat pe ceilalţi oameni care se duceau tot „la cruce”, pe drumul scurt, ci am urcat mai sus, pe drumul pe care se cobora cu schiurile. La întoarcere, ameţiţi de bulele euforizante ale şampaniei am început să cântăm ce ne mai aminteam de la grădi, aşa să speriem şi urşii din pădure.

Pentru noi revelul adevărat a avut loc pe data de 30 decembrie, când am pornit un party spontan, spre disperarea cabanierilor. Partea proastă a fost că s-a ras toată băutura în acea seară. De revelul propriu-zis, am fost înfundaţi de 5 feluri de mâncare, unul mai bun decât altul: aperitiv generos, peşte cu mămăliguţă, friptură cu piure, sarmale şi tort de nucă. Cum băutură nu prea mai rămăsese, cam pe toţi ne luase somnul de la atâta mâncare. A fost o seara clasică. Nuntă style. Mai aveam doar angeli, vin, ţuică şi garrone. Vinul cică a fost prost, dar eu nu sunt aşa o fină cunoscătoare să fac o distincţie precisă.

Îmi pare rău că n-am prea putut schia. Bine, echipamentul meu nu e demn nici pentru numele de „echipament”. Legătura de la schiul drept e cam şubredă, clăparii sunt puţin largi şi-mi lipsesc şi extra accesorii gen cagulă şi ocheri. Oricum, viluţa noastră era localizată fix lângă teleschiul pârtiei pentru profesionişti, dar dacă urcai mai sus, ajungeai fix în capul pârtiei medii. Teleschiul avea drum prin pădure. Teren virgin. Punct. Dacă picai de pe el, nu ştiu ce făceai, că n-aveai cum să cobori pe schiuri (bine, fiind lângă pârtia de profesionişti, se presupune că nu pici). Drumul cu teleschiul a meritat tot chinul coborârii pe gheaţă, a fost ca o plimbare cu sania prin pădure. Dacă te uitai în jos, în hău, puteai observa un peisaj superb. Păcat că în jos, pe pârtie, trebuia s-o iei pe schiuri. Sus, sus, de tot, zăpada se cam topise şi flora (şi fauna) ieşise la iveală. Pârtia în sine era destul de lină, doar că apăruseră obstacole de tip brăduţi, pietre, bulgări de gheaţă şi de pământ. Să mă strecor printre acestea a fost pentru mine destul de greu. Oricum, am reuşit să mă ţin pe schiuri. De siguranţă, eram în siguranţă, având în vedere că grupul consta din studenţi la medicină cu bagajele constând pe jumătate din medicamente. În rest am fost bine hrăniţi. M-am întors cu două kile în plus.

Back to civilisation! Poze n-am decât două cu mine cu moacă de plictisită şi probabil că nici n-o să mai primesc altele. Poate o să apară ceva pe facebook.

Flow

2010-12-18T08:02:00.000-08:00

De scris. Şi, şi de la concert (rap). Da, azi scriu de la calculatorul meu de acasă (acasă cel adevărat), la tastatura veche, pe care mă şi mir cum de încă o mai cunosc atţt (sau poate nu chiar) de bine. E super ciudată prima zi de venit acasă, cu toate că ştii unde e locul fiecărui obiect şi încerci să-l apuci instinctiv, dar mai afli că locul cafelei s-a schimbat, sau că a mai apărut/dispărut ceva în/din casă, ceea ce face toată experienţa puţin stranie. Ştii că mi-am dat seama că mai am doar haine de vară: rochiţe vaporoase, sacouri cu mânecă scurtă (azi am văzut ce bine merge sacoul gri cu rochiţa neagră pe bretele) şi alte rochiţe şi mai vaporoase. Pulovere – pauză. Nădragi mai groşi – pauză. M-a prins iarna pe neaşteptate, dar nu-i bai că numai bine mi-a făcut ASE-ul un cadou foarte drăguţ de Crăciun şi anume virarea bursei pe ultimele două luni. [Am extras propoziţia răutăcioasă, că spune Urania că rămân singură dacă boscorodesc atât]. De voie, de nevoie, deci, trebuie să dau o razie prin magazine.

Concertul - 16.12.2010 - Norzeatic si Khidja – Club Control

1. Tot respectul pentru Vexx că a reuşit să texteze în acel imens nor de fum din spaţiul acela de 2/2 destinat concertelor, din Control. Eu, raper să fiu, aşa o ordine aş face, de nu s-ar vedea toţi corporatiştii. Cum naiba să te desfăşori live când nimănui nu-i dă prin cap a-ţi cruţa plămânii? Ce respect e ăsta faţă de omul de pe scenă? Mă mir că n-a picat de pe scenă, la ce fum era, de nu mai puteai vedea palma în faţa ochilor.
2. Când am ascultat albumul acasă, mi s-a părut mişto. Dar acolo i-am auzit pe Khidja (în prima fază nu ştiam că-s ei) şi suna cam – corporatist – pentru un viitor concert rap. Nu ştiu, puneau genul acela de muzică ce se pune la petrecerea şefului în ceva lounge de fiţă.
3. Per total, excluzând fumul şi mega aglomeraţia care te sufoca bilateral (cu ţigările şi prin faptul că se înghesuiam în tine) a fost… nu ştiu. Ok. Dar parcă lipsea sarea sau piperul. Sau scorţişoara. Cred că nu se potrivea genul de uber chill cu conserva de sardine afumate – numită şi încăperea aia din spate din Control.

Aşa. Ziceam că sunt acasă. Şi că-i ascult pe pocăiţii cu colindele cântate la instrumente, afară. Sau poate or fi unguri. Nu ştiu. Dar în orice caz, ăştia vin în fiecare an şi se colindă unul pe altul, dar chiar reuşesc să întregească peisajul feeric: zăpadă – bifat, luminiţe – bifat, background music – bifat. Cântă foarte frumos şi liniştitor, fără să behăie cu vocea. Maşina mea este de asemenea feerică. Îi transpiră parbrizul de n-are noroc (sugestii cineva?) şi e plină de zăpadă. Mi se pare muncă grea deszăpezitul, pentru că tot timpul mă înzăpezesc eu după ce termin jobul. Azi stau acasă şi lenevesc, uitându-mă pe pereţi.

Ne vedem poate la un party de Crăciun, ca anul trecut, vezi pozele lui Anette de pe Failbook (da…am cedat şi eu în cele din urmă). Urări… o să primeşti destule mesaje de alea care încep cu „Fie ca …”, aşa că nu-mi mai bat gura degeaba.

Yesterday was dramatic, today is ok*

2010-12-14T12:01:00.000-08:00

În principiu e bine. Suntem pe linia de plutire, adică ne descurcăm decent. Ar trebui s-o laşi mai moale, unele lucruri se rezolvă şi într-un mod mai subtil, de care tu nu-ţi dai seama. N-ai realizat încă faptul că nu există coincidenţe? Credeam că am stabilit asta de câteva ori, dar tot nu vrei să mă asculţi.

Ştii, Ada, tu reacţionezi aiurea şi încep să nu mai suport treaba asta. Dacă nu-ţi place ceva, pune mâna şi rezolvă. Ştii mai bine că porţi lanţurile doar pentru că vrei. Tot amâni de pe-o zi pe alta şi după aia tot tu te miri. Ce nu-ţi convine acum? Am stabilit deja că ne schimbăm. Dar te porţi ca un copil care nu ştie ce vrea. Crezi că mai avem mult timp? Hotărăşte-te odată şi ia-o într-o direcţie. Te împarţi în 7 şi te miri că nu-ţi iese nimic. Ia-le pe rând şi ai să vezi că aşa se rezolvă toate frumos şi eficient.

Ia mai dă-i dracului. Ce tot îţi baţi capul cu ei? Ştiu că nu-ţi place să fie cineva supărat pe noi, dar nu te-ai săturat să tot înghiţi chestii din astea? Mai rezişti mult? În fond cine eşti tu să te placă toată lumea? Şi aşa mulţi te văd isterică, alţii te judecă înainte ca măcar să deschizi gura şi tot mă stresezi cu asta. Ai atâtea pe cap, de fapt, ai atâtea în cap încât nu mai încap alte idei din exterior. Să ştii că m-am săturat să umplem cuferele cu gunoaie. Eu tot selectez şi selectez şi tot le umpli cu toate prostiile care chiar n-au ce căuta aici.

Am treburi mai importante de rezolvat, ai uitat? Ştii cât îngreunezi tu organizarea şi logica? Mă încurci foarte tare şi stagnăm dacă tot mă întrerupi. Ştii că nu-i treaba mea, dar tot mă pui să rezolv anumite situaţii, dar nu eşti mulţumită cu soluţiile pe care ţi le ofer. Sincer m-am săturat să-ţi repet la infinit o treabă atât de clară, încât nici n-ar mai trebui să pierdem timpul aiurea. Nu pot să fac totul singură şi nu pot să te las să ţi le rezolvi singură. Măcar dacă eşti nesigură, ascultă-mă pe mine în loc să asculţi alte păreri necalificate.

Mai puţin şi-o iei de la capăt. Din nou. Asta e ultima oară când poţi să faci asta şi ar fi bine să nu-ţi baţi joc de această şansă. Scoală-te şi hai să mergem. Ştiu că poţi, întotdeauna ai putut, dar te-ai lovit de detalii care contează prea puţin. Până acum te-am lăsat să faci cum ai vrut tu, dar de data asta nu ne mai permitem să facem asta, va fi prea scump. Ori mă laşi pe mine, ori îţi revii şi rezolvi treburile aşa cum te-am învăţat. Nu iese altfel, trăieşti în altă lume. Ai stări prea sensibile. Ba eşti fericită şi calmă, ba eşti nervoasă de-i sperii pe toţi din jur, ba eşti tristă. Nu vreau să te mai văd nervoasă, strici tot cu dracii tăi. Nu ţi-am zis că n-ai voie să-i păstrezi? Ai spus că sunt cuminţi, dar consumă prea multe resurse, aşa că va trebui să-i alungi. Şi ai să faci asta, chiar dacă te-ai obişnuit atât de tare cu ei, încât crezi că deja fac parte din tine.

Ştiu că o veste bună vine cu alte două proaste, dar credeam că te-am călit. Nu meriţi să suporţi anumite lucruri, eşti o persoană capabilă. De ce nu mă laşi să folosim abilităţile tale la maxim? Sau măcar la 80% şi tot ar fi bine.
Nu în clipa asta, dar pune armura pe tine şi fă ce trebuie să faci. Şi lasă-mă pe mine să fac ceea ce trebuie sa fac, ai să vezi că o să ne meargă mult mai bine. Promit să nu te las niciodată singură.

*Mum – I’m 9 today (album Yesterday was dramatic, today is ok)

Mega ocazie

2010-12-04T23:43:00.000-08:00

Astăzi îţi scriu cu ocazia faptului că am împlinit 22 de ani şi 4 luni, adică 22 de ani şi 1/3, deci o zi foarte importantă în viaţa oricărui om, nu?

Mie-mi place foarte mult Morcheeba şi cum n-am inspiraţie să scriu altceva decât despre vremea caniculară de afară sau despre pisicile pufoase care se plimbă noaptea pe acoperişurile caselor, la clar de lună, îi dau să cânte.

Şi acum, cu dedicaţie specială pentru mine (ca Mr. Bean care-şi trimitea singur felicitări de Crăciun):

Morcheeba - Let it go

Ziua de azi

2010-12-02T03:46:00.000-08:00

M-am trezit azi dimineaţă puţin cam târziu, îmi era teamă să nu devină soarele prea puternic. Am avut noroc, însă. Cum m-am uitat pe ceas, am observat că era 8.30. Super, la 9 fără 15 puteam fi jos la micul dejun. Acesta se servea pe terasă, iar în timp ce-mi sorbeam cafeaua scanam plaja şi căutam un loc bun de lenevit. Am mâncat un iaurt cu afine, proaspăt, făcut pe loc. Trebuia să urc din nou în cameră, să-mi iau noul meu costum de baie şi să mă ung cu loţiune de protecţie solară. Locul pe care-l alesesem era optim: nici prea aproape şi nici prea departe de mare. Ca să-ţi faci o idee mai bună, era cam la 7 paşi de intrarea în mare. Apa era calmă, valurile glisau lin şi elegant până la ţărm, după care făceau o buclă şi se întorceau. Briza se simţea pe piele ca o mângâiere balsamică, în timp ce soarele învăluia tot trupul într-un cocon moale.

20 de minute pe faţă, 20 de minute pe spate, iar acum a sosit timpul să fac o baie. Am păstrat pălăria albă cu bor larg şi am păşit încet în apă. Era de-un clar cristalin, se puteau distinge foarte bine paşii pe care i-am lăsat în urmă. Am început să înot în spre est, cu soarele în faţă. Din această cauză trebuia să ţin ochii închişi, fapt ce mi-a amplificat senzaţiile, transformându-le în ceva de neuitat. Printre sunetele valurilor, se mai auzeau şi câţiva pescăruşi care scrutau plaja de sus, în timp ce zburau în cercuri deasupra ei.

După ce am înotat puţin, m-am aşezat din nou la plajă. Soarele devenise considerabil mai puternic, dar razele sale erau optime pentru un bronz auriu. Pe la 13.00 am părăsit plaja şi am luat loc pe terasa de-alături. Pe-un balansoar, la umbră mi-am comandat un Green Apple. Merită imortalizată clipa, aşa că o notez fix în acest moment. Probabil că voi mânca o salată de ton şi voi trage după aceea un pui de somn cu balconul larg deschis, pentru a putea auzi în continuare sunetul mării şi râsetele celor de pe plajă. Pentru deseară am vorbit deja cu fetele şi ne vom întâlni pe la 19.00 la altă terasă de pe plajă. Dana zicea că ajunge pe la 20.00 pentru că au programat-o la 18.00 la masaj. Oricum, mâine dimineaţă mă duc cu Pati la spa. Pietre de jad şi alte asemenea. N-am mai fost niciodată şi nu ştiu la ce sunt bune împachetările cu ciocolată. Poate ne povesteşte Diana, că a fost ieri cu Simo acolo. Dar din câte-mi amintesc, parcă merseseră la presopunctură. Nu mai ştiu, oricum, am auzit că deseară vor fi 25 de grade, temperatura mea optimă. Probabil că voi purta noua mea rochie albă şi vaporoasă. De abia aştept s-o îmbrac.

Cum să-ţi deschizi o afacere cu fiare vechi

2010-11-24T02:37:00.000-08:00

La cerea publicului, asta. Dacă tot vă redirecţionează Google, înseamnă că am stofă de consultant, ce să-i faci? Bun, în continuare vei afla care sunt paşii spre o afacere înfloritoare cu fiare vechi. Cu toate că sună cam ambiguu, mă gândesc că cei nelămuriţi nu sunt siguri de ce exact vor să înceapă.

Pasul 1: Un antreprenor trebuie să înţeleagă conceptul businessului pe care vrea să-l înceapă. În primul rând trebuie să-ţi fie ţie clar ce vrei să faci. Nu trebuie să fie foarte complex. Doar trebuie să înţelegi ce vrei. Ne trebuie o viziune, o misiune din care să derive strategiile noastre viitoare. După ce putem răspunde la întrebările „ce vrem să facem?”, „cum vrem să facem?”, „unde vrem să facem”, „pentru cine vrem să facem?”, „cu ce mijloace vrem să facem acest lucru?” suntem gata să începem. Odată ce ne-am notat într-un caiet răspunsurile la aceste întrebări, putem trece la pasul următor.

Pasul 2: Acum putem crea modelul de business, în care cuprindem o perioadă mai îndelungată, fără însă a ne limita şansele de creştere pe viitor. Trebuie creată o schemă, ar fi foarte bine dacă o simplifici cât mai mult. Nu are rost să ne complicăm inutil. Trebuie stabiliţi paşii şi încet, încet ar fi bine să creăm un value chain care să cuprindă activităţile de bază, precum şi activităţile auxiliare. Nu-ţi fie frică să gândeşti deschis. O afacere necesită creativitate, avem nevoie de ceva în plus pentru a ne diferenţia de concurenţă, pe această piaţă acerbă.

Pasul 3: Revizuim modelul de business. Ni se pare fezabil? Dacă răspundem afirmativ la această întrebare şi am corectat erorile, putem trece la planul de afaceri, pe care îl vom prezenta potenţialilor investitori spre a atrage fonduri. Nu are sens să explicăm aici cum se constituie un plan de afaceri, deoarece se presupune că avem backgroundul necesar. Afacere cu fiare vechi nu este pentru toată lumea. Mulţi au încercat şi au eşuat exact din această cauză: au neglijat baza. Au vrut direct rezultatele, fără însă a semăna ceva. Dacă baza este solidă, nu avem cum să ne prăbuşim. Planul de afaceri trebuie făcut foarte minuţios, aşa că nu ezita să ceri sfatul unui expert. Acesta poate fi întocmit chiar de mine însămi, preţurile se pot furniza la cerere.

Pasul 4: Backgroundul legal nu trebuie neglijat. Nu te-ai întrebat niciodată de ce mulţi prieteni de-ai tăi care au început o afacere cu fiare vechi, au dispărut de pe piaţă? Poate şi din cauza faptului că nu au luat în calcul toate condiţiile impuse de stat, care ne pot ajuta foarte mult de altfel. Există domenii în care este foarte probabil să atragem finanţări din subvenţii europene, foarte generoase de altfel. Astfel, e bine să citeşti legea 65/4975; art. 4 al. (b), legea 1188/9975; art. 54 al. (a), (b), (c), (f), (h), precum şi legea 7654/1654 integral, care este destul de cuprinzătoare.

Pasul 5: Ne gândim la numele societăţii noastre şi ne asigurăm capitalul de 200 de lei pentru înfiinţarea unui SRL. Depunem cerere la Registrul Comerţului şi creăm un precontract. Până la întocmirea statutului societăţii, avem timp să ne deschidem un cont bancar, să ne alegem furnizori ş.a.m.d. După ce a fost constituit statutul, putem începe activitatea propriu zisă.

Sfaturi utile:
Felicitări că te-ai decis să-ţi deschis o afacere cu fiare vechi. Aşa ca sfat, îţi spun că printre cele mai vechi fiare de pe pământ se numără elefanţii, rinocerii, balenele de Groenlanda, crocodilii şi broasca ţestoasă uriaşă, deci ar fi bine să le cuprinzi şi pe acestea în viitoarea ta grădină zoologică. Ar fi bine să recrutezi în echipa ta şi nişte zootehnişti pricepuţi, deoarece aceste fiare vechi necesită îngrijiri speciale. Mai putem adăuga şi nişte feline feroce, precum tigrii sau pumele. Ştiai că mâncarea preferată a pumelor cuprinde oameni cu IQ sub 70 care ştiu să intoneze melodic sunetele „fi-aaare-veeeeeeechi”?

Keyword Analysis

2010-11-19T11:04:00.000-08:00

Acum am văzut că Blogspot are aşa ceva. Adică blogul meu e indexat la Google şi tu poţi să-l găseşti dacă cauţi „logica mea ilogică” sau alte cuvinte cheie care să aibă vreo legătură cu acest jurnal electronic. Măi, eu aşa în mare ştiu cine mă citeşte – mulţumesc, mulţumesc – dar mă gândeam că mai vin şi alţii pe-aici. Din alte surse decât prietenii mei. Bun, ăia trebuie să se împiedice cumva de blog, măcar din greşeală. Cauţi „vopsele pereţi” şi ajungi la episodul meu cu reparaţiile în care povestesc cum mi-am renovat singură camera şi… nu ştiu, îţi place cum scriu şi mai vii şi altă dată. Sau varianta doi: ţi se pare că-s dusă cu capul şi faci cerere să fie dată pagina jos de pe net. Eu recunosc că-mi vărs de multe ori nervii şi că fac istericale, din această cauză mi s-a spus una-alta, dar având în vedere că este blogul meu, scriu ce vreau. Am mai multe elemente aici: am şi nervi, am şi poveşti, păreri, sugestii, muzică, recomandări de film (mai puţine, dar am) şi înjurături nu în ultimul rând. Hai să vezi, deci cum îmi găseşte lumea blogul pe net.

O iau după logică:
„logica mea ilogica”, „logicameailogica”, „Logica ilogica” – bun. Acesta-i titlul, eu l-am pus, mi s-a părut reprezentativ, dar n-am joculeţe, nu ştiu să-ţi explic de ce logica este ilogică, poate o să mă gândesc la o explicaţie, poate o să inventez şi teste de ilogică. Asta pe când o să deţin cabinetul meu de astro-psihologie de care ţi-am povestit.

„simbolul bernei ursul”, „platamonas”, „mi-am dorit sagrada familia, domul din koln si domul din milano” – ok şi asta. Pe primul l-am explicat frumos, cu documentaţii, cu poze, sper că a fost clar. Surse de la faţa locului, sper ca cititorul să fi fost mulţumit. Despre Platamonas am scris doar că au cafă proastă şi că era să fac cu inima de la ea. Probabil că am scris şi că erau temperaturi infernale, dar că nu m-am supărat pe Grecia care este una dintre ţările mele de suflet. M-aş întoarce oricând, cu greve, cu războaie civice şi cu cafă proastă. Despre Sagrada şi domul din Koeln mai puţine informaţii, dar poate o să fac o categorie cu călătorii. O să iasă frumos.

„tatoaje”, „unde imi pot scoate un tatoaj in arad” – în postul despre tatuaje, am explicat că se scrie „tatuaje”, dar probabil că după ce-a văzut omul text, a închis rapid. Se vede că nu le are cu textele. Al doilea – probabil o a doua – şi-o fi făcut un Arschgeweih şi a aflat că nu-i mai la modă şi vrea să scape de el pentru a-şi face brăţărică la gleznă.

Partea ilogică începe aici:
„cururi mari”, „cururi”, „cur plat”, „cururile bune”, „cururi in colanti”, „fund plat pantaloni”, „cururi blogspot”, „femei cu fund plat”, „pozitia ideala a femeilor de sters la fund” – alţi obsedaţi de curologie. Poate mă apuc de studiat domeniul şi o să vând o groază de cărţi pe această temă extrem de căutată. Explicaţii am găsit, dar cred că lumea dorea poze, nu teorii. Ultima căutare sper doar din suflet să nu fi fost a vreunei femei. Promit că şterg postul, s-au şterg părţile care-mi returnează astfel de vizitatori. Şi după ce citeşti, şterg şi din postul curent.

Şi-acum pe rând:
„sani,posterior,picioare misto=tipa bine” – vrea omul o confirmare, sau ce? Mai trebuie google-ită treaba?
„alarme pentru biserici” – când am pomenit eu aşa ceva aici? Cine să fure din biserici? Oricum, ingenioasă ideea. Acuşi îi vezi pe ăia de la pază metrou, în tura de noapte la pază biserici. La fel de inutil.

„care sunt pasii pe care trebuie sa i urmez pentru a mi deschide o afacere cu fier vechi” – oi fi comentând eu aici că nu pricep ce zice ţiganca cu „fiaaaareee vechi uooo”. Probabil că am comentat ce-i cu „uooo”. Acum business plan pentru aşa ceva nu cred că se cere. Poate McKinsey sau KPMG mai fac audituri pentru companii de fier vechi, dar în rest nu ştiu. Sincer. Hăţiş legislativ nu ştiu dacă este. Oricum se ajunge uşor manager de companie de fiare vechi. Mai ales partea strategică nu cred că e aşa complicată. La nivel operativ e mai complicat cu puradeii, că fluxul de informaţii circulă mai greu şi mai deformat, poate nu sunt atât de loiali companiei, poate mulţi pleacă prin headhunting. Departament de contabilitate nu cred că trebuie, control al calităţii nici atât. Sau poate poţi să iei ISO 9001? Nu ştiu. Nu mă bag.

„ab iv grupa nebunilor” – Diana…aşa o fi. Dacă omul zice, nebune om fi.

„ femei care vrea sa sa futa gratis an frasta” – mai zic ceva? Plin e netul de retardaţi, plin. Poate pricepe ăsta afacerea cu fier vechi. Sau poate e acelaşi individ.

EQ

2010-11-16T13:46:00.000-08:00

Azi dimineaţă am constatat că sunt un geniu, da, încă o dată. Zilele astea, de fapt, săptămânile astea, mi-am scos Diploma de Licenţă în schimbul umilei sume de 50 de lei. Nu, măi, nu am luat-o de la aia de pe marginea drumului dinspre Dragonul Roşu, care vând facturi şi statute de societăţi, ci de la biroul de diplome ASE, Căderea Bastiliei, Nr.1. Oricum, dacă n-ar fi trebuit să-mi traduc diploma şi suplimentul de diplomă, probabil că nu le-aş fi citit atent niciodată.

Şi iac-aşa a trebuit să parcurg rând cu rând şi nu-mi vine să cred pentru cât de multe calificări, competenţe şi abilităţi bagă rectorul mâna în foc. Facultatea garantează că ştiu să prospectez, iniţiez, înţeleg, elaborez, controlez, coordonez bugete şi să aplic teorii, principii, metode fundamentale sferei micro şi macroeconomice, în contextul globalizării concurenţei. Ăştia spun că eu aş fi în stare să susţin toate cele menţionate anterior prin tehnologii moderne de informaţii, că sunt capabilă să comunic verbal şi în scris în cel puţin două limbi internaţionale frecvent folosite. Lista nu se opreşte aici, ci mai continuă cu tot felul de superabilităţi. După ce am citit suplimentul de diplomă, am înţeles că aşa un curriculum ar da pe spate pe oricine îl citeşte. Deci înseamnă că sunt mega deşteaptă, hârtia îmi garantează asta. Nici să vreau n-aş putea să bag o firmă în faliment. Apoi au urmat din nou materiile studiate. Când am studiat eu aşa ceva? Nici nu mai ţin minte, dar am văzut o notă destul de bună în dreptul ei. Nu contează, eu cică sunt pregătită să trec la cârma unei transnaţionale, cel puţin asta s-ar înţelege din ce zic ei acolo, dacă e s-o iei cinstit. Şi atunci mi-am dat seama că eu, în calitate de supergeniu nu mă diferenţiez cu absolut nimic faţă de alte supergenii care au aceeaşi hârtie trasă la xerox, ca şi mine, de altfel. Ce mai … suntem toţi nişte supradotaţi.

Lăsând cinismul la o parte (partea preferată a lui Jhonny), trecem la treburi serioase. M-am înscris la o conferinţă ce se desfăşoară în fiecare marţi în timpul cursului şi seminarului de Management Strategic al Personalului, de la care chiulesc cu tupeu jegos. Dar o fac într-un scop educativ, poate mă iartă profa, cu toate că nu e ea genul care să se bucure că laşi orele ei pentru ale altora. Aşa, chestia asta de marţi se desfăşoară în două părţi: un training şi un discurs din partea unui CEO/manager/preşedinte/guru din partea unei instituţii/întreprinderi/companii foarte solide şi importante. Azi s-a vorbit la training despre inteligenţa emoţională. Eu n-am prea ştiut ce e aia şi sincer nu m-a prea interesat niciodată. Şi azi s-a făcut un test despre cum reacţionezi în anumite situaţii, iar răspunsurile „corecte” (adică cele sugerate de specialişti) au fost divulgate la sfârşit. Eu la genul acesta de conferinţe mă bag în seamă cu tot felul de întrebări şi remarci, că doar mă duc de bună voie şi nesilită de nimeni, îmi place să mă implic. După ce-am aflat răspunsurile, n-am mai zis nimic toată seara şi mă gândeam „oare asta o fi?”. Recunosc, I am emotionally stupid. Am verificat punctajul de mai multe ori şi oricum le adunam, mai mult de 45 nu ieşea. Primul impuls a fost „aaa…maximum o fi 50”, după care s-a activat IQ-ul (măcar ăla) care a calculat un punctaj maxim de 100 de puncte. Deci, am picat, cum ar veni. Nu că trebuia „luat” sau „picat”, dar inteligenţa mea emoţională, adică modul meu de a reacţiona în anumite situaţii, mai lasă loc îmbunătăţirilor. Mult loc. Drept e că toată viaţa m-am axat pe capacitatea analitică, logică, cifre, soluţii tranşante, în timp ce credeam că aceasta este reţeta completă.

Poate de aia i-am speriat pe toţi. Aparent reacţionez prost în unele situaţii … bine ei zic că în majoritatea situaţiilor. O să bag la tărtăcuţă şi poate dacă oi avea vreme şi m-oi sătura să se supere toţi sensibilii pe mine, voi întreprinde ceva în direcţia aceasta.

Concluzia: sunt un geniu prost din punct de vedere emoţional.

Şi pentru că nu ţi-am mai încântat timpanul cu nimic plăcut aici, vreau să compensez acest lips. Vreau să mă port corect din punct de vedere emoţional cu tine. Mie de What? What? mi-a plăcut întotdeauna cu toate pseudonimele ei cu tot.

Screw you driver

2010-11-07T08:28:00.000-08:00

Bunul meu prieten loial, computadorul, îmbătrâneşte. Are patru ani, bietul de el, dar încă mai funcţionează foarte bine. Singura problemă este cauzată de evoluţia rapidă a tehnologiei, care îl face pe săracul să pară o epavă. N-am prea avut probleme cu el, doar când mi s-a rupt rama monitorului puţin, dar l-am lipit cu Picătura şi bine-a fost. Îmi amintesc ce mândră eram de el acum patru ani, îl credeam finuţ, subţire şi deştept. Credeam că deţin cea mai performantă maşinărie a erei. Asta a fost până să pun mâna pe-un MacBook Air care cântăreşte 200 de grame şi care e mai subţire decât un absorbant Always Ultra. Fiindcă nu-mi pot permite a da umila sumă de 1000 € pe un astfel laptop, susţin sus şi tare că doar snobii şi fraierii care vor să pară trendy îşi cumpără aşa ceva şi că pentru banii ăştia obţii un calculator mult mai bun decât MacBook-ul. Neputându-mi achiziţiona fulgul electronic, am încercat să fac ceva mai realist, având în vedere că mi se mişcă al naibii de greu calculatorul. Ce mai? Filme HD, programe care solicită tot mai multe resurse şi altele îşi pierd din compatibilitate cu obiectul meu. O soluţie rezonabilă ar fi două supozitoare de memorie ram fix în curul lui, care i-ar mai asigura câţiva ani de funcţionare. Plăcuţele sunt fix aici, lângă mine. Pe birou. Mă uit la ele. Nu le pot insera din cauza unui nenorocit de şurub care nu se lasă desfăcut nicicum. Am încercat toate cele: de la cuţit, la pensetă, la şurubelniţă pentru electronice fine. Când am ajuns la concluzia că niciuna dintre instrumentele de lucru nu sunt capabile să-i dea de cap, am fost trimisă în vecini să cer „o şurubelniţă fină, în formă de stea”, în ideea că cea din dotare era proastă. Toţi au crezut că vreau ori să cerşesc, să-mi arăt operaţiile sau să le vând prostii, alţii n-au avut sau n-au vrut sa dea, aşa că am ajuns din uşă-n uşă până la o hârcă bătrână cu ochelari Versace (contrafăcuţi, zic eu… sau chiar dacă erau originali, erau din linia aia pentru kitschurişti), însoţită de-o potaie.

- Bună ziua, sunt vecina de mai sus, mă scuzaţi că vă deranjez, dar am nevoie de o şurubelniţă în stea. Aţi putea să-mi împrumutaţi cinci minute aşa ceva?
- Da ce crezi că-s eu aici? Atelier de scule? Doar pentru că sunt administratoarea blocului înseamnă că trebuie să-ţi dau eu şurubelniţe?
- Nici n-am ştiut că sunteţi administratoarea acestui bloc.
- Ei, află că eu sunt. Ce cauţi atunci la mine la uşă? De ce-ai venit la mine?
Alta care crede că funcţia de administrator se suprapune cu cea de proprietar al locatarilor
- Mi s-a stricat ceva şi am nevoie de o şurubelniţă, iar vecinii de până la dumneavoastră nu au.
- Şi ce crezi? Că-s eu obligată să-ţi dau şurubelniţă? Ce vrei să faci cu ea?
- Mă scuzaţi că v-am deranjat , n-am crezut că este aşa o problemă mare
- Păi să ştii că m-ai deranjat!

Şi mi-a trântit uşa-n nas, zgripţuroaica bătrână. De un’ să ştiu că-i administratoare? De când stau aici? De-un secol, nu? Iată aşa am aflat că să ceri de la un vecin o şurubelniţă constituie un gest suprem de nesimţire în opinia doamnei administrator care probabil a uitat că ea e plătită să facă asta. Extraordinar, parcă ea-i regina Angliei, cum să îndrăznesc să-i cer ceva? Ea-i administrator, să-i pupăm cu toţii inelul. Am deranjat-o... şi-aşa stă toată ziua în casă la îngrăşat.

Şi iac-aşa nu mi-am putut doctori computadorul. O să ceară Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog mâine una de la serviciu, dacă tot el m-a trimis în ghearele harpiei. Mi-am stricat ieri toată ziua cu şurubelniţa şi vecinii ăştia pizdiţi şi speriaţi de bombe atomice. A mai deschis una cu o moacă de parcă vroiam s-o scot afară din casă. Asta a zis „nu” doar ca să nu se „bage” în ceva. Să nu fie implicată în ceva dubios. Precis avea şurubelniţă, la cât de ticsit îi era apartamentul. Data viitoare repet figura şi cer un AK-47, măcar să se potrivească reacţia lor cu situaţia iniţială.

Ioai

2010-10-27T03:40:00.000-07:00

Doamne apără şi păzeşte astăzi şi mâine dar! Nu ştiu ce-i cu „dar”, dar dacă aşa-i zicala din popor, n-o pot modifica. Am văzut aseară la televizor o chestieeee….pfoaa. Stai să-mi caut cuvintele, că mi-e extrem de greu să procesez furtuna aia de informaţii denaturate ce mi-a violat retina, într-un mod inimaginabil de brutal şi dezgustător.

Da. Am făcut greşeala să mă las ispitită de butoanele telecomenzii şi ţac-ţac, de pe-un post pe altul, de pe Antena 1 pe Acasă TV, de pe Realitatea pe CCTV, am ajuns la seria aia de canale pentru plebe. Pentru niedriges Fußvolk. Aici mă refer la Etno, Taraf, Fanfara, Trombonul, Populara TV sau ce naiba. Mă aşteptam să văd nişte femei în ii, pe fundal rural, ceea ce s-ar fi putut ignora destul de uşor, dar în schimb, la ora 22.00 intrase programul forte. Adică programul ăla pe care îl bagă producătorii când e toată lumea acasă şi butonează la teleu. Nu că aş fi fană muzică populară, dar totuşi nu-i dispreţuiam pe cei cărora le place. Să revin cu ce-am văzut:

O gagicuţă bună, de asta cu curuleţ obraznic şi sânişori hidraulici, cu păr lung, drept, blond şi ars, cu o fundă mare şi neagră în părul lung, drept, blond şi ars, cu buze gonflabile mânjite cu un roz fosforescent (ca markerul), cu nişte ochi încadraţi de o ramă groasă neagră, unsă din cap până-n picioare cu sclipici, dezbrăcată într-un body, alb cu tanga şi încălţată cu nişte cizme negre, lungi, cu toc cui şi cu nişte mănuşi scurte, negre, din plasă. Dânsa prezenta un fel de TRL pentru manele (asta pe post de muzică populară). Citea nişte mesaje gen „te pup la păsărică” şi „vreau să-ţi ating sânii, bagă o manea, pentru mama mea, care o iubesc eu mult” sau „la toate femeile care le iubesc eu”. Bun, a pus una d-asta sentimentală despre mame. Cântată de-un ţigan, această doină de jale era ascultată de nişte oameni învârstă (care îţi zic eu că au căpătat nişte bani frumoşi să bocească în videoclip) cu glicerină în ochi, care cică erau profund impresionaţi de faptul că ţiganul ar „plăti orice preţ pentru mama lui”. Videoclipul era întrerupt din când în când pentru a o arăta pe gagicuţa care dansa sexy la bara instalată în studio. Pe fundal auzeai „mammăăă care te iubesc cât pe 1000 de dolari”, iar pe ecran vedeai o pizdă (şi la propriu şi la figurat) care se freca de o bară, asta filmat în prim plan. Aia în timp ce se freca, mai şi fredona. Îşi băga camera de filmat între buci, în timp ce cânta o melodie dedicată mamelor. Cred că mă-sa era mândră foc, cu lacrimi în ochi, cum că fii-sa îi dedica o melodie aşa frumoasă şi se mai şi masturba în direct pe ea.

Credeam că alea sunt posturi de muzică populară. De ce trebuie suprapusă muzica naţională românească cu nişte borâturi bocite cu efect de ecou?

Ca să vezi

2010-10-25T06:02:00.000-07:00

Se spune că lucrurile rele vin câte trei. Bine, la mine nu e valabilă această treabă, când vine unul, vine întreaga avalanşă. Doar lucrurile bune vin aşa, cu ţârâita. În ultima lună s-au schimbat o groază de chestii. De fapt m-am schimbat eu o groază, am senzaţia că am fost legată la ochi o buna perioadă de vreme. Şi aşa a şi fost. Poate încă mai este.

Dar printre amalgamul de mizerii ce mi se întâmplă, iată că se mai strecoară şi-una bună: vineri eram eu cu capul în nori din varii motive. Cum Mams a fost pentru două zile la Bucureşti la o şedinţă, a profitat de ocazie să-mi mai aducă una-alta, printre care şi rochia mea preferată (cea albastră), diploma de bac legalizată şi alte acte. Toate acestea erau într-o pungă. Când am plecat de la hotel la facultate, bineînţeles că am luat şi punga cu care m-am plimbat dintr-o sală într-alta. Cum am destule pe cap zilele astea, la plecare, la 19.30 din facultate, m-am cărat, însă am uitat punga. Dar ştii cum? Am uitat complet, complet! Mi-am adus aminte doar noaptea, când eram pe punctul de a adormi. Bun, m-am dus sâmbătă dimineaţă la şcoală, am pus-o pe portăreasa de serviciu să-mi deschidă toate sălile, dar femeia susţinea sus şi tare că nu există nici o punga la „lucruri pierdute”. M-am întors înapoi supărată, cu coada între picioare, căutând metode de a reface actele. Povestindu-i lui Mams ultima mea boacănă, mi-a spus că pusese şi ceva bani în mapa cu actele. O sumă neneglijabilă, de altfel. Fireşte au urmat draci, nervi, pandalii, palpitaţii şi alte asemenea. Dacă era vorba doar de acte, mai aveam o speranţă că nu mi le fură, dar dacă intră şi monedea în discuţie mi-am cam luat adio de la tot.

Aşa. Cum am luni ore la 7.30, am spus că mai întreb o dată la femeile de serviciu, că sâmbătă era doar portăreasa. Deziluzionată am intrat în clădire şi am început să le caut pe Puzteufel. Era o tanti ce stătea de vorbă cu portăreasa (alta decât sâmbătă) pe care am întrebat-o de celebra pungă, dar doamna din uniformă a intervenit în discuţie, întrebându-mă cum mă cheamă. A dat aprobator din cap, s-a dus după birou şi a scos punga-minune. M-a întrebat „ştii de ce era importantă, nu?”, la care eu m-am prins că găsise banii şi că putea să şi-i însuşească fără prea multe regrete. „Cum poate o fetiţă aşa frumoasă şi deşteaptă ca tine să uite aşa o pungă importantă? Să fii mai atentă pe viitor”. Analiză pe text: deşteptă, pentru că văzuse femeia actele, că dacă se lua după felul meu de a proceda, ar fi zis altceva. Am fost deşteaptă în continuare: am greşit amfiteatrul şi mă miram că sunt singura care a venit la curs, când de fapt în sala de-alături tot intra lume. Nu-i bai, m-am prins şi de asta într-un final, dar am răsuflat tare uşurată că mi-am primit punguţa cu doi (doi pe dracu’) bani înapoi.

Cred că mai spuneam p-aici că nu sunt bună la oferit aşa zise „atenţii”. Aveam 20 de lei în portofel şi vroiam să i-i ofer portăresei pentru gest. Mi s-a părut puţin jenant, având în vedere că mai era lume pe hol. Probabil că era şi prea puţin? Nu ştiu. I-a refuzat şi eu am luat-o de bună, dar intenţionez să-i duc un cadou zilele astea. Dacă n-a vrut bani, măcar ceva simbolic, acolo. Mă gândesc că nu i-a acceptat că era şi tanti nr. 1 de faţă. Sau trebuia să insist. Să fi făcut faza aia cu „băgatul în buzunar”? Sau cu „fugitul după ea pe coridoare”? Poate aia cu „strecuratul între acte” – dar în ce acte? Astea sunt singurele tactici pe care le cunosc şi chiar nu-mi ies niciodată.

Oricum, se mai întâmplă şi-un lucru bun din când în când. N-am mai scris nimic, pentru că nu sunt prea mândră de mine în ultima vreme şi-s prea ocupată cu himerele mele care s-au înmulţit într-un ritm alarmant.

Bă, mi-am dat seama

2010-10-12T02:41:00.000-07:00

Ştii ce-am realizat ieri când mă miram de ce nu trebuie să mă grăbesc niciunde? Că sunt dependentă de starea de stres, ba chiar m-am surprins spunând „vai, ce dor îmi este de anul III, în care fugeam de colo-coace şi mă presa licenţa ”, perioadă în care cortizolul pompa cu putere maximă prin fiecare celulă din organismul meu. Spuneam p-aici că sunt într-o stare de „pending” sau „queue”, deci chiar nu prea am motive de stres, dar în schimb născocesc diferite chichiţe pe care le amplific cât pot de tare. Faptul că realizez că mă consum pentru nişte porcării mă consumă şi mai tare şi per total nu mă simt mai eliberată faţă anul trecut. Imediat termin încă o carte de stress management în care sunt descrise transformările prin care trece organismul când este stresat. Oribile, de altfel. La toate testele pe care le-am făcut, mi-a ieşit că în doi ani de zile si-gur mă voi îmbolnăvi dacă nu schimb rapid atitudinea. Chiar au dreptate, totul este atât de bine descris cu argumente biologice atât de plauzibile, încât nu-mi rămâne decât să-i cred pe autori. La urma urmei suntem doar o sumă a unor compuşi chimici care circulă prin noi. Dacă circulă în cantităţi greşite, ne stricăm. Cred că dacă nu s-ar spune că la psihologie dau doar cei care n-au intrat în altă parte, chiar m-aş gândi serios să mă reprofilez, să las de-o parte ideile cum că vreau să devin super femeie de afaceri şi într-un final să-mi deschid un cabinet de astro-psihologie, unde să dau sfaturi oamenilor stresaţi, aşa cum am fost şi eu odată. Odată, pentru că din moment ce aş stăpâni toate tehnicile de calmare, n-aş mai fi stresată deloc şi aş putea să dau sfaturi altor super femei de afaceri care nu mai au mult până dau colţul, singure şi chinuite de vreo boală incurabilă şi dureroasă.

Zău. Asta cred că aş face dacă aş fi în locul Carlei, care a putut să-şi aleagă nestingherit domeniul de studiu fără a se gândi o clipă la problemele zilei de mâine. Faza e că stresul poate fi ţinut sub control foarte uşor. Pe hârtie. Dar ce naiba faci când te simţi bine în condiţii de stres? Am ajuns la concluzia că mă simt utila când toată lumea trage de mine în toate direcţiile şi mă fugăreşte de colo-coace. Mă simt utilă când lumea se foloseşte de mine. Ce om întreg la cap ar gândi în halul acesta? Să fie fericit când nu mai e în stare să se gândească la nimic de oboseală. Şi stau acum să realizez că eu nu vreau să ajung să nu mai am mult până dau colţul, singură şi chinuită de vreo boală incurabilă şi dureroasă. Mare revelaţie! Cred că mă fac super femeie de afaceri doar ca să strâng suficienţi bani să-mi deschid un cabinet de astro-psihologie. De abia atunci cred că o să spun că fac ceva ce îmi place cu adevărat şi o să pot să pierd nopţi la rând cercetând aceste domenii din pur interes personal, nu că aşa trebuie sau că aşa spune Gogo. Planul e gata făcut, doar că trebuie să ne mişcăm repede, paşii îi ştiu, dar m-am trezit puţin cam târziu, la fel cum fac cu toate cele. Termin masterul peste doi ani juma, mă angajez la ceva firmă serioasă unde or să mă ţină pe-un post de căcat vreo 2 ani, după care eventual o să fiu promovată şi o să câştig o sumă decentă de bani. Atunci o să am 22+2,5+2=26,5 de ani. Hehe, chiar citeam într-o carte de astro că la 27 de ani este vârsta la care ţi se schimbă ceva radical în viaţă. Ok, o să mai stau pe poziţia aia bună până la 29 de ani, când îmi voi fi strâns destul cât să-mi deschid cabinetul. Până la vârsta asta probabil că voi fi având un soţ iubitor care să mă susţină în tot ceea ce fac şi care deja să fi vorbit cu brokerii imobiliari să găsim locul ideal pentru amplasarea cabinetului. Trebuie să fie musai într-o casă veche, cu pereţi groşi şi tavan înalt. În vreo doi ani cred că mă pun pe picioare cu business-ul propriu, pentru că toţi foştii colegi de la mega firma la care lucram or să caute un leac stresului. O să-mi trimită şi soţu’ colegii lui şi după aia toţi ăştia mă vor recomanda mai departe pentru că voi fi făcut treabă bună. Deci la 29+2=31 de ani o să fac ce-mi place, o să am bani şi o să am vreme de familie fără să nu mai am mult până dau colţul, singură şi chinuită de vreo boală incurabilă şi dureroasă. Bine, desigur asta e doar o schiţă, care se mai ajustează pe parcurs, dar în principiu trebuie s-o urmez dacă nu vreau să mă vând cu totul. Deja am dedus că tind să mă ofer altora fără să mă menajez câtuşi de puţin. Bine că am realizat asta acum şi nu la 40 de ani când se constată chestiile astea în mod obişnuit şi când e prea târziu să mai faci ceva, pentru că plodul nerecunoscător te va seca de bani în semn de protest că n-ai avut vreme de serbarea lui din clasa 1, când trebuia să-i ţii lumânarea şefului că nu era în stare să încheie contractul cu ăia din Cuba pentru că tot tu trebuie să te ocupi de chestiile importante.

Bun, aştept programări pentru 2017 sau cu deviaţii – 2020.

Aşa! Şi pentru că-s bine dispusă, pun şi un soundtrack adecvat.

Up, Bustle & Out - Satie's Atelier (nu ţine decât 4 minute, e singura variantă disponibilă, aşa că nu comenta că n-ai timp de ea)

Hipotermie

2010-10-06T07:08:00.001-07:00

DDDDa. DDDârdâi. A cam fost linişte pe-aici o vreme, am mai aberat eu, dar doar în scris. Cu toate că mă cam ignori în ultima vreme (şi nu te condamn pentru asta, că nici eu n-am mai dat pe-aici decât o dată la secol) vreau să-ţi mai bag muzică pe gât.

Apropo, am fost ieri la concert Morcheeba, care mie îmi plac foarte mult, de demult. Având în vedere că este o trupă destul de veche, mă aşteptam să dureze mai mult de o oră jumate. Mi se pare că au ales piesele cel mai puţin reprezentative şi că publicul a fost receptiv doar la cele cu videoclip. Ciudat public, în orice caz. Lângă mine a stat o familie cu o fetiţă de cinci ani, au mai răsărit nişte familii cu bebeluşi, în rest oameni care au venit la concert să stea pe Failbook pe smartphone. Nah...aparent m-am dus cu scopul greşit: să ascult Morcheeba. Negresa aia are aşa o voce superbă! Şi când vorbeşte este plăcută, parcă te mângâie cumva. Per total a fost super mişto.

Piesa 1: Micatone (noua mea descoperire) - You've taken all

Piesa 2: Morcheeba - Blindfold

Ok, mă duc să fac o baie extra mega fierbinte, că poate îmi mai revin.

Spânzuratul

2010-09-25T11:18:00.000-07:00

Niciodată nu mi-au plăcut perioadele de coacere, de reflectare, de aşteptare şi de abandon. Cred că de aia am şi luat o pauza cu astrogramele, pentru că nu mă duce capul să pricep „umilinţa” şi „abandonul” la acel nivel spiritual înalt care se cere pentru a interpreta corect unele simboluri. Următoarele luni voi fi eu însămi protagonista cărţii cu numărul XII din aracana majoră. Fac ce fac şi ajung în puncte în care nu se mai poate face nimic decât aşteptat, care mă omoară de altfel.

N-am răbdare niciodată. Vreau totul şi vreau totul acum, fără amânări şi fără eforturi suplimentare. Nu mă mai interesează ce are altul şi ce este în jurul meu, am eliminat demult aceşti factori exteriori prea puţin semnificativi. Comparaţia este pentru proşti care n-au habar ce vor şi care nu-s în stare să-şi croiască singuri un drum. Comparându-te cu tot felul de personaje, devii un produs nefericit al unor idei utopice care nici măcar nu-ţi aparţin: puţin de-aici, puţin de dincolo şi iese o mare porcărie de care te prinzi prea târziu că n-ai nevoie şi că nu se compară nici pe departe cu ce ai fi putut tu să îndrăzneşti să-ţi doreşti. Poţi să ai totul. Dar ce se întâmplă când realizezi că acel tot a fost un obiectiv impus de alţii? Realizezi că n-ai de fapt nimic. Din acest motiv trebuie să-ţi defineşti un tot care să-ţi aparţină ţie, fără să te laşi momit de alte larve putrede care ar părea gustoase la prima vedere. În schimb, repezeala ţi-ar putea băga aceste larve direct sub piele, fără ca măcar tu să observi acest lucru. Astfel îşi face efectul lipsa mea de răbdare. Deparazitarea doare şi costă. Aici intervine lecţia spânzuratului care îţi blochează o bună perioadă de timp şi care te obligă să-ţi revizuieşti obiectivele din nou şi din nou, timp în care observi dacă ţi se potrivesc sau nu. Câteodată îţi dai seama cât de off-track eşti şi nu mai ştii ce dracu’ cauţi aici şi unde te-ai pierdut. La urma urmei, rămâi doar cu ce-a fost destul de puternic să supravieţuiască, cernându-se ce-i al tău.

Trei idei

2010-09-21T04:32:00.000-07:00

Am răcit. Bine, mă şi mir cum de am rezistat aşa de mult, că tot pe drumuri am fost. Ultima luna a fost pentru mine un dute-vino cumplit: avion, autocar, tren şi maşină. În primele trei a bubuit aerul condiţionat la temperaturi minime, aşa „să fie”. Acum însă, când m-am stabilit şi pot să răsuflu uşurată cât de cât – nu că aş fi rezolvat ceva demn de laudă, chiar din contră – am răcit, deci nu mă pot bucura. De fapt hai să-ţi zic ce sistem imunitar de fier am. Până să cadă, a îndurat destul de multe antivirusul meu. Prima fază a fost zborul Basel-Timişoara, unde a fost frig. A doua fază a fost drumul Bucureşti-Arad, unde am crezut că fac o gripă de zile mari. M-am şi mirat că am scăpat fără nimic. După aceea am fost săptămâna trecută la Szeged în Ungaria, unde m-am dus cu o rochiţă flu-flu în care bineînţeles că mi-a fost frig. Mi s-a tot spus să-mi iau ceva peste ea, dar m-am încăpăţânat şi am rămas fără. Lovitura de graţie a fost ieri: m-am dus în oraş doar cu un tricou de vară pe mine şi mi-a fost lene să mă întorc după hanorac. Am zis că mă încălzesc pe drum în timpul mersului, dar am dârdâit până la întoarcere. Faza a patra s-a produs seara la bazin, când m-am dus la pişu udă, cu un prosop ud pe mine, în condiţiile în care toaleta se afla la capătul holului dotat cu aer condiţionat pornit la maximum. Ah, da şi la baie era geamul larg deschis – afară 12 grade. M-am reîntors în piscină, am ieşit iar la frig, m-am băgat la saună, am ieşit iar la frig şi după duş m-a dus Dana acasă. Cred că aici a zis antivirusul că-şi bagă pula şi că să mă mai duc eu dracului dacă-mi bat joc. Şi aşa a şi făcut. A intrat în grevă cu pancarte cu „La Nurofen răceală şi gripă/ nu renunţăm nicio clipă!”. Ce să fac? M-oi duce la farmacie, dar mi-e lene acum. Am păţit-o ieri deja cu soarele cu dinţi. De abia aşteaptă să ies din casă să mă muşte din nou.

Aşa, după cum ziceam, mai am o săptămână jumătate de respiro. Cam asta e vacanţa mea de vară, vară care de altfel a fost nasoală rău. Nici n-am simţit-o bine, că s-a şi cărat. Chiar mă apucase zilele astea nostalgia când m-am dus în parc unde am întâlnit amintirile copilăriei ancorate în acel loc. M-am pus pe hinta mea şi am început să-i povestesc Celui-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog toate amintirile care m-au fulgerat. Am auzit. Te întrebi ce dracu’ este aia o hintă. Aşa-i? Vezi că îţi citesc gândurile şi de la 650 km? Aşa, o hintă este un leagăn, în limbaj ardelenesc se foloseşte doar termenul de „hintă”. Aşa, deci m-am dat pe hinta mea, pe care mă dau de la 3 ani şi am depănat amintiri. Am povestit cum mă dădeam eu până-n pom când eram mică, adică mă dădeam atât de tare încât atingeam una din crengile copacului cu picioarele. Acum nu mai pot atinge creanga aia pentru că autorităţile locale au avut grijă s-o taie. La fel cum au distrus şi ştrandul, cine-i din Arad ştie despre ce vorbesc. Nu intru în detalii că mai rău mă enervez. Măcar au tăiat doar acea creangă şi nu tot pomul. Oare cât o fi de bătrân pomul? 22 de ani sigur are. De fapt are mai mulţi, că era deja imens când aveam eu 3 ani. Pe vremea aia nu era încă ciung. Mai exista un dud în care mă suiam cu atâta plăcere, veneam toată mov acasă. Dudul a fost tăiat de mult, pentru că cică stătea să cadă (probabil peste o maşină, ceva). Mai bine făcea dacă distrugea un XZY cu consum de 38% cu motorul oprit.

Apropo maşini. La volan deţin vocabularul unui birjar autentic, mai ales când mi se ocupă celebrul loc de parcare. Să ştii că metoda „bileţelul” dă roade. Am plasat deja trei bileţele. Următoarea etapă e „ştergătoarele”, urmată de „cauciucurile”. Sper să nu ajung să pun ultima soluţie în aplicare. Oricum, oamenii ăştia nu gândesc eco deloc, prin eco nu mă refer atât la fenomenul acesta trendy, cât la consumul de resurse. Bă, boule! Dacă o duci pe grăsana de nevastă-ta cu duba aia a ta la serviciu şi o şi aduci acasă, plătiţi benzină şi impozit pentru o singură maşină. Din diferenţa aia îţi mai tapetezi un perete cu o plasmă de 2 pe 2. Că văd că asta-i următorul must al sezonului. Aşa, mai este p-aici o familie de ciudaţi care are o maşină imensă combi. Nu e atât mare, cât lungă. Şi se chinuieşte capul familiei s-o parcheze din 154 de mişcări fără să lovească proaspăt construitul balcon de la parter, care se poate observa de la o poştă că e o adăugitură nefericită. Acum, dacă mă uit pe fereastră văd aşa: adăugitura nefericită de balcon (sub care se află botul unei maşini – că altfel n-are cum să parcheze), la 1 este un balcon cu 9 termopane, la 2 e un balcon tot cu 9 termopane, la 3 - unul cu 8 termopane şi la 4 - un balcon cu 5 termopane. A cârpituri arată toate.

M-aş mai lungi la poveşti, dar mă duc să iau ceaiul de pe foc, că iar mi se evaporă toată apa.

De ziua mea

2010-09-11T06:24:00.000-07:00

Pot să spun că încă mai am o surdă durere de cap, dar sincer mă aşteptam să fie mult mai nasol. Chefurile de ziua mea au fost cam seci în ultimii ani şi de fiecare dată a ieşit altceva decât îmi închipuiam. Anul acesta însă a fost vizibil un progres destul de avansat.

Există oameni care ţin extrem de mult la un „la mulţi ani” fix de ziua lor, chiar şi de la oameni care nu sunt neapărat aşa de apropiaţi, supărându-se dacă cineva uită. Eu nu prea băgam de seama până acum această treabă, pentru că ştiu că e imposibil să ţii minte din cap nu ştiu câte date (excluzând reminderele de pe Failbook sau mai ştiu eu ce substitut de viaţă socială mai pluteşte pe net). Încet, încet mi-am dat seama că lumea din jurul meu se simţea lezată de „uitat”, taxându-l destul de puternic pe uituc. Un prieten zicea că invită la o băută doar persoanele care au dat un telefon. Bună mentalitate şi corectă, doar că eu am simţul ruşinii exacerbat şi nu puteam pune în practică niciodată. Anul acesta a fost diferit:
1. de ziua mea adevărată am fost plecată
2. nici nu prea aveam chef de „ţinut ziua”
Aşa că mi-am cam băgat picioarele în ce-o să spună lumea şi cine o să se supere că nu l-am invitat, hotărând să sărbătoresc într-un cerc foarte restrâns. Adică fără iubiţii iubiţilor şi verişorii sau musafirii care erau anexaţi la musafirii mei. Anul trecut am cunoscut o persoană nouă la ziua mea, se număra printre invitaţi…cred, era iubita unui prieten de care nici nu ştiam că se află pe tapet. Eu invitaţiile nu le lansasem ca la nunţi, botezuri, să vină toată lumea şi să-şi aducă şi remorcile. N-are legătură cu beutura şi cu ce-am mai cheltuit, pur şi simplu vroiam să fiu doar cu persoanele pe care chiar le vroiam în preajma mea. Mi s-a părut aiurea că m-am trezit cu necunoscuţi la o zi de naştere în cerc restrâns, mai ales că nu fusesem anunţată că tipul n-avea voie să stea nesupravegheat o seară.

Bun, dacă e nesimţire să nu-i chem pe toţi uitucii la chef, cred că e la fel de nesimţire să-mi bagi pe gât anexe fără măcar să anunţi, aşa că am decis să le chem doar pe fetele mele, fără absolut nici un resentiment. Am fost Ada, Dana, Anca, Simo, Diana, Denisa şi Alina. Una mai mândră decât cealaltă! De data asta am recunoscut pe toată lumea când m-am uitat la poze, formidabil! Am băut, am discutat, am băut, am dansat, am băut şi am mâncat un tort de fructe selfmade. Reţeta e următoarea: se ia maşina şi se duce până la proxima cofetărie. Se alege un tort în funcţie de dimensiunile petrecerii şi se achită integral. Se pune tortul pe scaunul din dreapta al maşinii şi i se pune centura de siguranţă spre a evita eventuale vătămări din cauza unor posibile conflicte în trafic. Se ţine la frigider până în momentul servirii, când se minte că e selfmade. Voila!

Eu la capitolul cluburi (arădene) stau prost. Sincer nici nu m-a prea interesat unde mergem, câtă vreme eram toate şi până la urmă am ajuns în La mouche (dacă scriu corect). Na, drăguţ loc. Finalul serii a fost cam întortochiat, dar am ajuns într-o cafenea cu Dana şi Anca spre a comenta cele întâmplate (exprimare elegantă, nu?).

(Astea ni-s! Extremitatea stângă e Diana aka Cruz*, sus lângă Diana e Simo, cea cu paharul e Alina, în mijloc cred că m-ai recunoscut, după tufa mea de păr e Denisa, cea în negru de pe umărul meu e Anca şi extremitatea dreaptă e Dana)

PS: cică ăsta e postul cu numărul 100!

Elveţia (continuare)

2010-09-07T13:12:00.000-07:00

Da, am promis concluziile ”mâine”, dar în ultimele două săptămâni am rezolvat mai multe lucruri decât în primii doi ani de facultate. Nu îți spun ce pun la cale, doar după ce mi-a ieșit. Momentan sunt în Viena. Vai, frumos oraș! Aici te calmezi doar dacă ieși seara să te uiți pe străzi. Stai să mergem cronologic, cu mult promisele concluziuni.

Așa. Elveția se potrivește cel mai mult cu firea mea. Treci strada doar când semaforul e verde, dacă nu înveți la examen, zbori; dacă îți atârni rufele la uscat pe balcon, balcanian style, capeți amendă; dacă parchezi pe locul de parcare pentru musafiri (sunt foarte încântata de acestă facilitate), capeți amendă; dacă faci gălăgie și deranjezi vecinii, capeți amendă; dacă faci pișu la tufă, capeți amendă. Oamenii ăștia gândesc ca și mine! Știu oamenii să facă bani, fără a te țepui, însă. Ei chiar îți oferă ceva în schimb, nemaivorbind de salariile care sunt destul de consistente să-ți poată permite un stil decent de viață. Prin decent înțeleg să nu te dai peste cap financiar dacă ai nevoie de un serviciu medical, sau dacă vrei să faci o investiție în casă. Prin decent înțeleg să nu fii nevoit să renunți la un moft sau să fii obligat să mănânci rahaturi. Dar toată gândirea e altfel, mi se pare că sunt oameni cu cap. Gândesc astfel: ”vrem să facem bani. Bun, hai să vedem cum îi putem face pe oameni să plătească pentru un serviciu pe care noi îl oferim. Ok, hai să vedem ce le-ar lipsi oamenilor și cum putem pune ceva în practică”. Sunt extrem de organizați și dacă ai de gând să faci ceva, găsești locul special amenajat pentru asta. Știu că sună cam ciudat, dar am încercat o exprimare generalizată. Acuma să-mi sară în cap toți așa zișii anarhiști care nu suportă regulile, dar dacă vrei să faci o societate să funcționeze civilizat, chiar ai nevoie de reguli.

Oamenii se respectă reciproc acolo, am rămas mască pe autostradă și pe șosele în general, unde poți observa acest respect cel mai bine. Nu se fleșuiesc, nu se claxonează și nu se înjură. Lumea nu se enervează la volan. Am rămas mirată când pe o străduță îngustă se opreau toți să te lase să treci și îți mai și zâmbeau. În caliate de pieton ți se mulțumea dacă te trăgeai de pe șosea. Na, nu era sentimentul ăla de frustrare și nervi la tot pasul, lumea era mulțumită și calmă. Cam asta e ideea, că oamenii nu-și vor rău unul altuia și de aici cred că se trage naționalismul ăsta, dacă vrei, exagerat. Nu cred că sunt neapărat naționaliști, cât mândrii că sunt elvețieni. Nouă ne este rușine să spunem că suntem români și sincer înțeleg și de ce: românii cu adevărat valoroși sunt atât de descurajați, încât doar mitocănimea mai are tupeu să meargă să lucreze în străinătate în calitate de femeie care șterge la cur bătrâni sau în calitate de căpșunar. Nu e ciudat că primul lucru la care te gândești când auzi pe cineva că lucrează ”afară” este că se prostituează sau că culege căpșuni și nu că are noroc să lucreze în țara lui Dali sau lui Gaudi?

Chestia cu sortaul gunoiului. Da. Fac treaba asta și la București fără să mă oblige vreo lege. De ce să nu facem hârtie igienică din toare revistele sau ciornele aruncate? De aia, pentru că noi ne permitem curpapir făcută din hârtie nouă! Nu-i aiurea? Na...pune-l pe Gigi Guță sau cum îl cheamă pe acela, să arunce hârtie la hârtie și plastic la plastic. Preferă să cânte la șapte nunți decât să facă aceeași treabă ca în copilărie când era nevoit să recicleze. Mentalitate tipic noi.

Ok, o iau razna deja. Știu că am pus niște poze urâte și că poza de peste nori este de fapt sub nori. De ultima parte m-am prins destul de târziu, dar te rog să mă crezi pe cuvânt că norii arătau de parcă puteai să calci pe ei de pe partea „cealaltă”. Așa-i de mișto să zbori, chiar și cu avionul. Poza respectivă a fost pusă cu titlul de cea mai reușită poză din avion, deci te rog să apreciezi.

Știu că mai vroiam să zic ceva, dar am cam uitat de acum două săptămâni. Cam astea erau chestiile importante. Poate mai completez pe parcurs, intru și eu în două săptămâni de vacanță.

În rest, după cum ziceam, mai savurez o Vienă într-un pahar de vin, al treilea de fapt. Mă plimbam cu Diana ieri sau alatăieri pe o străduță pe care am visat-o acum trei ani. Știu că era acum trei ani, pentru că mai visasem ceva stradă din București pe care n-o văzusem în viața mea și pe care am recunoscut-o abia când am ajuns în București. În același vis era și strada asta din Viena, care credeam că e din Arad inițial. Cu ocazia asta am deslușit și acest mister.

Bun. Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli ortografice, dar nu sunt la al meu calculator și poate că am mai apăsat și p-alături.

Elveţia (poze incluse)

2010-08-26T05:52:00.000-07:00

Da, am ajuns acasă după o bine meritată excursie în Elveţia care e oficial noua mea ţară preferată. Până acum era Spania, dar acum a fost împinsă pe locul 2. Nici nu ştiu cu ce să încep, că vreau să înşir o groază de chestii. Am să încep cu povestea propriu-zisă, după care voi trage concluziile.

Graţie medicamentului otrăvitor de care m-am plâns de i-am speriat pe unii blog-cititori de nu s-au mai întors, am reluat legătura cu vară-mea (iniţial am crezut că e mătuşă-mea) care lucrează la compania ce produce acel medicament (apropo, acum sunt bine) pentru a-i cere părerea. Ne-a invitat în Elveţia, la Basel şi am acceptat pe loc. Fie vorba între noi, eu nu prea aveam habar despre Elveţia, ăştia au cam fost feriţi de evenimentele istorice sângeroase. Aşa. Sincer, mă aşteptam să fie foarte sec, să fie un fel de Germania mai mică şi mai scumpă, dar m-am înşelat amarnic. Încă din avion m-am convins că o să-mi placă această ţărişoară, acoperită de-un verde cum n-am mai văzut nicăieri. N-am putut poza nimic la aterizare pentru că nu-i voie să foloseşti electronice când decolezi sau aterizezi, am în schimb nişte poze din timpul zborului, aşa deasupra norilor.

Ajunsă în Basel am cunoscut-o pe nepoată-mea, Sama (sunt şi eu mătuşa cuiva) şi pe stăpânul casei, căţeluşul Abba (echivalentul pentru Big Daddy în ceva limba dubioasă), de 50 de kile – hai 30 – care cerea vamă un biscuite de fiecare dată când vroiam să ieşim din bucătărie. Am vizitat Zürich, Lucerna, Brienz şi Berna, exact în această ordine, asta după ce ne-am plimbat prin Basel, logic. N-am prea fost în excursii aşa de capul nostru, ci doar cu ghid şi cu grup organizat, deci m-a cam mirat cât de uşor e totul acolo. Cu trenul poţi ajunge oriunde, oricând. E inutil să spun că alea de la bilete sunt amabile, răbdătoare şi eficiente, pentru că probabil ţi-ai închipuit deja. La fel de inutil cred că este să menţionez că peste tot era lună şi bec, o curăţenie sinistră de-a dreptul. Cu trenul era o chestie super tare: fiindcă circulau cam din jumătate în jumătate de oră spre oraşele mari, nu depindeai de un tren anume, ci puteai să-l iei la orice oră.

Zürich este un oraş absolut su-perb. Pe mine oraşele cu străduţe înguste care urcă şi coboară mă dau pe spate.

Strada cu băncile n-am vizitat-o, ci doar Bahnhofstrasse, cel mai scump bulevard din ţară. Bine, asta am aflat de abia când am ajuns acasă, eu căscam gura prin magazine şi mă miram de ce-s aşa de pipărate preţurile. E un bulevard cu clădiri vechi, toate în acelaşi stil, nu era nicio notă discordantă. La ei probabil nu capeţi autorizaţie să-ţi tragi clădire de sticlă în centru istoric. Fiind aşa călduţă strada şi fără gratii, alarme, garduri şi firme de pază (gen Champs Elysees), nu m-am gândit că-i cine ştie ce. M-am holbat la magazinele de ceasuri, dar toate fiind Chopard, Omega, Tissot şi dracu’ mai ştie ce, mi s-a părut normal să fie scumpe. Pe lângă Bahnhofstrasse ajungeai într-o zonă de urcuşuri şi coborâşuri cu piatră cubică, de unde ajungeai la Fraumünster cu celebrele vitralii ale lui Chagall (Poze oficiale doar, pentru că ale mele sunt naşpa). N-am mai văzut niciunde aşa ceva. De fapt toate bisericile erau altfel decât cele văzute până acum. Pereţii erau nepictaţi, nici urmă de icoană sau cruci, ci tot decorul se concentra în vitralii, care într-adevăr erau deosebite. Şi la Grossmünster de peste pod, una dintre cele mai importante biserici din oraş, pe lângă Fraumünster şi St. Peterskirche – erau nişte vitralii moderniste. Chiar nu apărea niciunde o scenă biblică, cu vreun sfânt sau Mărie, ci doar nişte imagini simbolice şi interpretabile. Ăştia-s majoritatea reformaţi şi romano-catolici. 11 % nu ţin de nicio religie. Nu ştiu, la ei religia e ceva intim, nu ca la noi cu târâit pe genunchi şi dat cu capul de pereţi (vorba lu’ vară-mea, Ioana). Ei merg pe conceptul de religie pentru tine, nu pentru alţii şi cu chestia asta sunt 100% de acord. Ei spun că eşti tu şi Dumnezeu fără prea muţi intermediari, sau cel puţin aşa am înţeles eu din ce-am văzut şi ce-am citit acolo pe genunchi. Ţi-am zis că m-am dus total nedocumentată. Păi ce să faci într-un oraş? Muzee şi biserici. La Zürich muzeul de ceasuri era deja închis, aşa că am rămas cu bisericile şi cu o tură cu vaporaşul pe Zürichsee (lacul Zürich), că era oarecum inclus în biletul de tren. Plimbărica pe lac a fost terapie pură. Vremea a fost ideală, o temperatură între 16 şi 25 de grade, cât să nu te sufoci.

Lucerna este o bijuterie. Adică încă o bijuterie. Dar de data asta ne-am dus pe masivul Pilatus cu telecabina de unde era o panoramă foarte frumoasă. N-am urcat până sus pe motive de vreme, erau cam deşi norii şi nu se prea vedea mare brânză, aşa că am rămas pe la ¾. Era un fel de amenajare pentru căţărări prin pădure, printre pomi. N-am răbdare să descriu, dar pun poză. N-am avut curajul „să mă dau”, dar acum îmi pare rău. „M-am dat” doar cu un fel de săniuţă cu roţi pe un tobogan destul de lung. Ce mai! Mi-am purificat plămânii în ziua aia.

(Eu cu Sama, am pus-o să se facă mai mică decât mine, să par şi eu mătuşă serioasă. Nu e cea mai mişto poză, dar am vrut să urc una cu ea)

Duminică am fost la cascadă, la Interlaken. Am trecut şi prin Brienz, un sătuc tradiţional cu căsuţe de lemn şi blazoane atârnate de la o casă la alta. Totul foarte, foarte îngrijit, lângă lacul de o culoare azurie. Aşa de ciudă mi-a fost că nu mi-am luat costum de baie. În schimb am mâncat un Roesti la conacul din poză, în stânga era lacul, în dreapta cascada. Singura hibă în această ţară este mâncarea care nu este prea gustoasă. Este făcută corect, dar nu-i nicicum. Nu pot să spun că n-are sare, piper sau condimente, dar lipseşte ceva. Roesti e mâncarea lor tradiţională, dar sincer nu m-a prea impresionat – o plăcintă de cartofi daţi pe răzătoare şi zvârliţi în tigaie. Peşte nu se mănâncă la ei aproape deloc. Adică nici în supermarket n-am prea văzut de vânzare.

Aşa. Şi urmează partea mea preferată: Berna – capitala Elveţiei. Aici am văzut Zytglogge, ceasul astronomic ce datează din Evul Mediu. Să-i vezi pe toţi cum se postau în faţa ceasului la fără 5 minute să vadă jocul … de urşi şi de clopote. Ursul este simbolul Bernei, majoritatea cred că Berna vine de la Bär (= urs), cuvinte care etimologic nu sunt înrudite, dar de fapt vine de la cuvântul celtic „berna” care înseamnă abis. Aici am vrut să mergem la nenea Einstein în vizită, dar a fost închis. Cică aici a făcut o parte considerabilă din teoria relativităţii. Am vizitat un muzeu foarte interesant, muzeul alpin. Nu exagerez – am fost singurul vizitator. A fost bine că am putut să mă uit în linişte la tot, erau şi chestii interactive gen filmuleţe, machete mecanizate, lunete, imagini 3D, instrumente topografice. Mai era şi o machetă imensă cu toţi Alpii şi dacă mergeai la balconaş, era o lunetă cu care vedeai aşa cum ai vedea din avion. Plin de jocuri optice. Erau chestii legate de munţi, topografie, alpinişti, schi, căbănuţe, foarte interesant. În jur de 60% din ţară este acoperită de munte. Oricum, străduţele din Berna merită bătute oricând, clădirile sunt păstrate în formă intactă, sunt îngrijite pe parcurs aşa cum trebuie.

Concluziile vin mâine, că am fost întreruptă de 50 de ori şi mi s-a tăiat avântul de scris. Şi mă gândesc nici să nu-ţi obosesc ochii prea tare.

Amintiri de-acum două săptămâni

2010-08-10T13:45:00.000-07:00

Cred că m-a pocnit oboseala din ultimele luni căci altfel nu-mi explic starea mea nicicum. Lipsă totală de inspiraţie, nu-mi vine să fac nimic decât să stau. Chiar n-am mai întâlnit aşa ceva, nu am chef de absolut nimic. Până şi când citesc sau vorbesc cu cineva simt că depun un efort imens. Alţii se duc la mare, nopţi nedormite, beţii, distracţie. Păi pentru mine ar fi mai mare chinul să mă supui unor astfel de cazne.

Am fost un weekend în Vamă, fix după admiterea la master, aşa ca recompensă, dar nu la mers cu cortul şi alte boemităţi. Oricum am stat puţin. Eu am vrut să văd marea, respectiv să mă scald în mare şi asta am şi făcut. Dar aşa moşnegeşte, dacă mă puneai să stau la orele 14.00 pe plajă, mă lua salvarea mai rapid decât pe orice bătrân hipertensiv şi bypassuit. Seara idem. După două cocteiluri eram deja alcoolizată, cu aşa performanţe ar trebui să-mi fie ruşine când în vogă e să bei cot la cot cu băieţii. Mi s-a părut că erau doar copii prin preajmă, media de vârstă între 14 şi 17 ani. Nu-mi explic unde s-a dus lumea de vârsta mea. Apropo de asta mi-am adus aminte de o piesă Ladytron care zicea aşa „they only want you when you’re seventeen, when you’re twenty-one, you’re no fun” şi sincer cam aşa e, chiar dacă la 17 ani de abia aşteptam să am 21. Nu că mai am mult de savurat din cei 21 de ani, mai concret 25 de zile. Ce ziceam? Da. De mare. Trăiesc în altă eră, sunt o fire extrem de plictisitoare căreia nu-i plac aşa zisele senzaţii tari. Pentru mine senzaţie tare e să mă trezesc la 7 dimineaţă să fiu la 8 pe plajă când nu-i nimeni. Senzaţie tare a fost când stăteam cu cafa (făcută de altcineva) şi mă holbam la mare, aşa ca ultima asocială. Îmi era dor de mare, de aia m-am şi dus, pentru bucata aia imensă cu apă multă care susură aşa de liniştitor. Beţii pot să trag şi-n Bucureşti şi-n Arad şi la Căcărenii din Vale. Auzeam pe cineva oripilat de alge, păi pentru ce te mai duci la mare dacă vrei apă de piscină? Cât am fost eu în Vamă, au fost nişte mega valuri care mi-au zburat sutienul şi nişte mega alge pe care nu m-am supărat că au poposit la mine-n chiloţi. Aşa, seara aş fi avut poate chef de-un bairam, dar pur şi simplu nu m-am putut ridica de pe băncuţa pe care mă aşezasem. Nici muzica nu mai era cea de altă dată, zic asta în sensul că erau două piese mişto care separat îmi plăceau la nebunie, dar mixate produceau nişte sunete oribile. Probabil că dacă duceam mai mult de două vodka-apple (cum drac’ se scrie? votcă?), mă ridicam şi eu să dansez printre minore. Tot pe plajă am ajuns într-un final, ca o neadaptată ce sunt. Cu Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog după mine, poate el ar mai fi stat cu minorele sedate de droguri legale. Ne-am întors la vilă şi am stat pe terasă, aşa gencil (pentru cine nu ştie, gencil = compus gen + chill) cu un Breezer sub nas. Am uitat să spun că înainte să mă fac K.O. cu cele două votci, mă îndopasem până la refuz cu nişte zărgan (dacă zic bine) cu oase fosforescente. Am mâncat ca pisoiul ăla mic şi slab de pe balconul lu’ bună-mea. Ah, n-am povestit despre acel pisoi: este un mâţ slab de tot, cu o codiţă lungă de tot, care când mănâncă face o burtă imensă. Pare a fi un pisoi rahitic care a înghiţit o minge. Ei, aşa eram şi eu, mai puţin partea cu „rahitic”.

Aşa. Aici zac încontinuu ca un mormoloc şi mă mai întind din când în când la calculator să văd documentare despre cât de naşpa e marea în România. Ei, şi ei exagerează, hai că acum poţi tolera şi tu nişte peşti otrăvitori, meduze uriaşe, cadavre de extratereştrii şi sticluţe cu substanţe radioactive care oricum se găsesc doar în larg. Din când în când mai vine şi Godzilla la mal, dar nu a fost nimeni rănit.

Poate pe mâine o beţie dintr-un pahar cu suc şi votcă diluată, diluată cu cuburi de gheaţă (adică o dată diluată de barmani şi încă o dată diluată în pahar cu cuburi de gheaţă).

Back in Arad

2010-08-08T11:40:00.000-07:00

Acum mi-am adus aminte de ce am plecat în primul rând. Mi-e dor de Bucureşti. Ştii? Fazele alea când toţi senzorii se aprind şi-ţi spun "AICI NU!!!"? 640 km e distanţa optimă. Cu cât mai departe, cu atât mai bine.

Am vrut să pun ceva muzică aici, dar am uitat. Îţi zic doar aşa să ştii că am avut cele mai bune intenţii.

Vegas, here I come!

2010-07-30T04:18:00.000-07:00

Poate nu chiar aşa departe, dar bun şi Aradul. Azi am scăpat de ultimul examen şi sincer m-am descurcat decent. Zic eu. Adică m-am dus foarte degajată (prima oară în istoria omenirii) şi pot să spun că ar fi fost bine pentru integritatea nervilor mei să mă fi dus şi în timpul facultăţii la fel de degajată. Cu alte cuvine: am testat, merge şi fără să te stresezi! Materia a fost urâtă. A fost urâtă pentru că a fost în română, eu fiind obişnuită cu Managementul pe nemţească. La nemţi e clar: trei nivele de management: operaţional, tactic şi strategic; trei sisteme de management: management by objectives, management by exception, management by delegation (expuse scurt şi la obiect în juma’ de pagină). Aici erau împânzite paginile cu cuvinte pompoase, care nu spuneau mare brânză. Eu cuvinte gen empiric, exhaustiv şi stohastic nu-s în stare să pricep. Da, m-am uitat în dex (de fiecare dată când dădeam de ele) şi după 10 minute uitam.

La examen: rezolvare 30 min; completat grila 1.30 h. Cerculeţul trebuia umplut DOAR cu pix cu pastă. Eu cu pix n-am mai fost la un examen niciodată, scriu doar cu stiloul. Cerneala ştii că se îmbibă în punctul în care ai pus peniţa. Pixul mi-a alunecat în toate direcţiile, unde vroiam să scrie nu scria, dar în schimb fircălea alături. Cerculeţul trebuia umplut la milimentru, dacă depăşeai conturul îţi anula răspunsul. La fel şi dacă nu-l umpleai de tot. Păi fă tu asta cu fix fără gel (că nici cu din ăla nu era voie). Chin! Mari emoţii cu nenorocita aia de grila pe care am greşit-o în prima fază, adică am depăşit cu 0,1 mm conturul cercului. Ideea e că le bagă în nu ştiu ce calculator care calculează automat tot şi dacă ăluia nu-i convine, ajungi la cu bani (3600 lei), sumă de care eu nu dispun.

Partea de management a fost decentă. Germana în schimb afurisită ca dracu’. Nu erau doar chestiuni de limbă, erau ghicitori de-a dreptul, capcane, induceri în eroare, nasol. Mă bazam eu pe proverbe, dar astea de la admitere au fost criminale. Apropo, dacă eşti coleg de-al meu ce ştie că am blog, află că era „auf eigenen Beinen stehen” (iac-aici). „Auf fesetm Fuß stehen” nu există. Oricum, încă nu ştiu răspunsuri sau rezultate. Alea se află mâine. Am vrut să am şi eu un post în care să nu porcăresc pe nimeni.

Şcoala „afară”, „înăuntru” şi „hârtia”

2010-07-27T00:41:00.000-07:00

Versiunea originală zace în calculatorul meu. Totuşi, aici suntem pe net şi nu poţi pur şi simplu să jigneşti lumea. Doar dacă-i jigneşti pe alţii e bine. Ideea e că m-am inspirat dintr-un articol. Ca să nu spui că interpretez eu nu ştiu cum şi că-i sucesc cuvintele omului, citeşte.

„Afară”. La acest capitol pot vorbi doar despre Germania şi Austria. În Germania am întâlnit mulţi oameni, de la preşedinţi de camere de comerţ, la investitori (am ajuns aşa în calitate de practicantă, că am fost anexată la cineva, pe post de asistentă, aşa că l-am asistat peste tot). Obiceiul era cu schimbul cărţilor de vizită pe care trebuia eu să le introduc într-o bază de date după şedinţă, deci toate treceau prin mâna mea. Şi ce mi-a sărit în ochi? Titlurile. Majoritatea Kfm (= Kaufmann = ro, economist) şi FH Kfm (FH = Fachhochschule = ro, un fel de şcoală mai „mică” decât universitatea). Bun, la nemţi nu e ruşine să fii mecanic auto sau bucătar. Câştigi suficient încât să-ţi permiţi o casă cu g+f+AC+um şi o maşină de 1.9 lejer. Acolo cine face facultate, o face pentru că-l interesează domeniul. Universitatea e la un nivel mai înalt, pentru că include mai multe noţiuni teoretice, care acoperă o sferă mai largă, pe când FH sunt orientate către practic, adică e ca şi cum ai învăţa meserie ca să spun aşa. Fiind pe vremea aia mai snobică din fire, am catalogat FH drept o şcoală mai proastă la care dau doar cei care nu intră la universitate. Măi, dacă priveşti răutăcios, aşa e. Doar că la ei pentru universitate sacrifici beţiile, job-ul full time din timpul facultăţii (eventual noaptea un job part time într-un birt), filmele şi accepţi să-ţi ocupi timpul liber cu pasiunea ta, obiectul facultăţii. Şi nu termină oricine.

„Înăuntru”. Bun, am zis că scriu frumos. Deja am şters de două ori ideea. Nu pot. Bag disclaimer: n-am nimic cu oamenii de la ţară cu bun simţ şi nu mă leg de indivizi în parte, ci de întregul fenomen. Viaţa la ţară nu mai este frumoasă. Nu se mai apreciază aerul curat, liniştea şi izolarea. Tinerii aleg să vie la oraş să „se ajungă”. Pentru acest scop, au realizat în prima fază că ăi’ de la oraş au aşa: apartament la bloc, maşină şi job de birou. Job de birou: adică nu muncesc, deoarece muncă înseamnă dat la sapă de dimineaţă până seara. Apartamentul s-a rezolvat, o maşină ne-am tras, dar cu şezutul la birou e mai nasol o ţârâşcuţă (= puţin). Ce aveau ăia în plus? Aha! După căutări îndelungate au realizat că ăia au o „hârtie” în plus. Bun, cum să facem rost de hârtie, ca să ne aliniem? Cum doar munca lor merită a fi răsplătită şi cum nu se sfiesc să se folosească de intelectuali cu bun simţ (gen vindem brutăria fără acte şi tragem în ţeapă avocatul, sau plătim medicul în ouă) au agonisit o avere substanţială. Păi cum? Ăia nu muncesc. Ăia stau. Nu merită nimic. Nana Gica şi tuşa Floare dau de zori la sapă, dar avocatul acela stă. N-a mai durat mult până să vrea să dovedească avocaţilor şi inginerilor că şi ei pot să facă rost de „hârtie” şi iac-aşa au apărut facultăţile cu bani. Iac-aşa s-au deteriorat facultăţile şi s-au transformat în birouri de eliberare a unor hârtii contra cost, după o perioadă de 3-4 ani de la depunerea cererii. Birocraţie proastă! Trebuie să aşteptăm atât. Şi mai trebuie să şi tragem un referat de 40 de ori la xerox că aşa vor ăia. Cu chiu cu vai, se face rost de „hârtie”, biletul de intrare la firmă. Acum am făcut-o pe Mamaie mândră. Ne permitem să mem’ la restaurant la masă, unde tăiem peştele cu furculiţa şi scobim lubeniţa cu ce-avem la îndemână după care scuipăm sâmburii pe unde apucăm. Da avem facultate, deci vorbim de la egal la egal. DAR, cum nimic în ţara asta afurisită nu merge cum trebuie, mai există şi profesori care îndrăznesc să pice studenţi. Profesori care îndrăznesc să nu-ţi dea 6 pe disertaţia de master, după ce n-ai păşit nici o singură dată în facultate. Fosile impotente şi comuniste! Nişte infractori. Cum este posibil să dau 3600 de lei pe un program de master şi să nu-l iau? Că a avut profesorul ceva cu mine. Bine că numai cu tine a avut şi alţii au trecut fără probleme. Aşa-i la noi în România, facultăţile astea proaste nu vor să elibereze „hârtii” după ce le plăteşti. „Afara”-i altfel. OOOOO, şi puiu’ mamii, e atât de altfel încât nici nu-ţi imaginezi cum. „Afară” se poartă frumos cu tine. Că doară aşa-i civilizat. Dar îţi scapă ceva, mami! Purtatul frumos şi civilizat e reciproc.

Apropo disertaţii. Stăteam la consultaţii pentru licenţă şi în faţa mea era un teanc imens de disertaţii. Curioasă, cum mă ştii, am rezistat cât am rezistat, până când am pus mâna pe-o lucrare şi am constatat cu stupoare că autorul avea acelaşi studiu de caz ca şi mine. Pentru o secundă am sărit în sus de bucurie: mamăăă, să vezi că mă inspir din lucrarea lui, că omul ăsta e mai mare şi ştie o groază de chestii, o să mi se deschidă noi puncte de vedere. După prima pagină (aia de gardă) mi-am schimbat păerea. Un cuprins făcut pe genunchi şi o abordare a studiului de caz extrem de generală. Adică şi un om fără studii ar fi putut să scrie ce a scris dânsul în lucrarea sa de disertaţie. La sfârşit a vrut să mai bage un capitol, dar a zis că o lucrare de 35 de pagini şi-aşa e prea consistentă şi s-a răzgândit. A lăsat însă titlul capitolului acolo. Note de subsol nexam, bibliografia şi ea vai de steaua ei, formată 80% din linkuri de net trântite acolo, nimic. Nu tu cifre, nu tu indicatori, nimic. Lucrarea mea de licenţă nu se compara cu ce a scris el acolo. În final respectivul a luat 8.

Referitor la articolul ce a servit drept sursă de inspiraţie, vreau să spun doar că i-a luat şi pe comentatorii care aveau altă părere decât el la 13-14. Cineva l-a provocat să-şi pună lucrarea pe blog, însă provocatorul s-a trezit cu un teanc de jigniri în schimb. Deci clar.

…când te cheamă pământul, tăt acasă te întorci, măăăi!

Joculeţul cu fetele

2010-07-23T11:40:00.000-07:00

Ar trebui să-mi găsesc prieteni de-ai locului, care să nu mai plece din Bucureşti. În trei ani am fost capabilă să mă împrietenesc doar cu o singură bucureşteancă autentică, în rest toţi sunt de pe alte meleaguri. Deci, am fost lăsată de izbelişte. Cred că e una dintre puţinele dăţi când mi-e foarte dor de casă. Culmea, mi-e dor de Arad. De prietenii mei de acolo oricum îmi era dor, dar mă miră faptul că mi-e dor de oraş, de birturi, de parc, de ştrand, de maşină (ce observaţie de pisi). Chiar mi-e dor să conduc, dacă s-ar putea aş conduce Bucureşti-Arad, dar maşina e la Arad.

Sunt în pragul ultimului examen, oarecum cel mai decisiv, dar sincer nu mai am nervi să mă stresez. De ce rămân indiferentă? M-am lămurit şi cu cea mai bună facultate de economie din ţară şi îmi pare rău că de ASE a mai rămas doar renumele. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre sfera de business. Am dat la această facultate din pur interes şi sincer eram tentată să cred că n-am prea învăţat mare brânză, până când să-mi dau seama că totuşi sunt în stare să înţeleg nişte chestiuni economice la care alţii se uită ca la felul 14, sunt în stare să-mi formez o părere despre ceva din domeniu şi m-am convins că n-a fost degeaba totul. Şi n-o să fiu trasă în piept de vreo bancă sau corporaţie care o sa vrea să-mi bage pe gât un contract dubios. Sunt curioasă ce-o să se aleagă de mine.

Nu despre asta am vrut să scriu. Fiind pe culmea plictiselii şi a izolării, mi-am adus aminte de un joc inventat de mine. Intra la categoria „superstiţii” şi ţine de urât în metrou sau în tren. Este vorba de „jocul cu numele”. Ţine doar cu fetele, deci e bine să fie cât mai multe fete care să urce şi să coboare din trenul/metroul respectiv. Unele fete se potrivesc de minune cu unele nume. Am observat că fetele sunt „croite” după câteva tipare prestabilite, cărora li se mai adaugă o freză sau o aluniţă: există tipul cu faţa rotundă, ochi şi buze mari şi drăguţă. În general acestea sunt brunete şi au nume care încep cu A, mai ales Adela, Adelaida, Adriana, Ada (logic, apropo eu sunt Ada şi atât, nu e nicio prescurtare de la altceva – poate de la Narcisa), dar şi Roxana sau Simona. Siminele deja sunt şatene. Altă categorie este compusă din fetele cu faţă de fete plăcute şi liniştite. Sunt şatene şi le cheamă Oana, Ioana, Corina, Monica sau Camelia. Nu par a fi rele şi de regulă nici nu sunt. Dar sunt foarte, foarte liniştite. Mihaelele şi Alexandrele brunete nu sunt liniştite şi au multă energie. De reţinut este că Alexandrele şatene nu sunt rele, ele sunt chiar de treabă. Doar cele brunete sunt naşpa (vezi Alexandra Lupu de la grădiniţă, cine o mai ţine minte). Când vezi o Mihaelă sau o Alexandră brunetă, au de regulă nasul pronunţat, sunt slabe şi trase la faţă. Sunt lungane. Ralucile sunt naive şi de regulă cad în plasă foarte uşor. Nu-mi plac. Nici ele nu mă plac. N-am cunoscut prea multe Raluci, dar am avut vreo două vecine care erau mai prostuţe. Sunt vopsite de regulă. Sunt şatene şi se vopsesc tot şaten. Vezi de ce zic că nu-s prea răsărite? Nu generalizez, dar pun pariu că dacă vezi o tipă brunetă vopsită brunetă sau şatenă vopsită şatenă, precis o cheamă Raluca. În Mirune nu se poate avea încredere. Dacă are păr lung, foarte filat, dat cu placa şi cu buze ţuguiate şi glossuite, poţi să mergi la sigur că e Miruna. Iuliile de regulă sunt urbance prefăcute. Haine largi de skate, ochelari cu ramă groasă şi albă, fete care se schimbă după cum bate vântul. Aşa sunt distractive până îţi fac o fază urâtă. Fură iubiţi. Giorgianele sunt fete decente şi cuminţi. Nu se uită ele după băieţi şi băutură, ci stau frumos în banca lor. Danielele sunt băieţoase rău. Ele îţi şi trag o palmă dacă te holbezi prea mult la ele în metrou. Nu le interesează cum arată. Alinele sunt ciudate. Pot să fie brunete sau roşcate, dar nu le poţi citi din prima. De regulă alea pe care nu le poţi asocia cu nici un nume sunt Aline. Dianele sunt blonde. Toate. Fără excepţie. Dacă nu sunt blonde, atunci sunt contrafăcute, probabil mai au un nume de rezervă. Laviniile au buze mari. Au buze mari şi atât. Biancele (sau Biăncile) de regulă sunt seci. Bianca şi Corina îmi aduc amine de cofetării. Automat când aud de o Corină, mă gândesc la o prăjiturică, ceva.

Da, joculeţul constă din „asociază fata cu numele”. Răspunsul corect n-o să-l afli niciodată, pentru că oricum ajungi până atunci la destinaţie. Cu băieţi nu e distractiv. Oricum toţi sunt Andrei, Cristian sau Alexandru.

Notă: nu m-am referit la persoane anume, ci doar în general. Asta în caz că n-a fost clar de la început.

Post cu poze

2010-07-19T03:31:00.000-07:00

Nu cu mine, ci cu descoperiri de-ale mele.

1.Mă uitam prin jur şi mi-am dat seama că Maslow acela, e cam rămas în urmă, cu tot cu piramida lui cu tot. În calitate de geniu, mi-am permis s-o îmbunătăţesc şi intenţionez să mă înscriu la Nobel cu această descoperire:

2.Chiar şi fiind o ignorantă în materie de artă, tot îmi dau cu părerea. Deci arhitectură să fie: spaniolii îl au pe Gaudi, austriecii îl au pe Hundertwasser şi noi îl avem pe omul care a făcut casa asta:

Eu mi-am adus instant aminte de Gaudi, când am văzut această casă prin Bucureşti, chiar dacă probabil unele elemente spun altceva. Nu sunt specialistă, dar tot mi se pare o casă prea frumoasă să fie ignorată. Bine, să nu mai vorbim despre clădirile de pe Victoriei, că şi ele sunt ignorate în totalitate, dar vroiam doar să spun un simplu „şi noi avem din asta!” Observi aerele condiţionate şi ce bine le şade acolo?

Pentru fotografi

2010-07-15T02:03:00.000-07:00

Cred că majoritatea blogurilor pe care le urmăresc sunt bloguri de fotografie. Probabil că nici unul dintre ei nu mi-a deschis niciodată pagina, sau dacă au deschis-o şi au observat că n-am nimic artistic p-aici, n-au mai revenit.

A fost un episod în care am povestit cuiva că sunt studiez la ASE şi m-a întrebat dacă acolo te învaţă să baţi *pă casă. M-am simţit jignită, logic. Probabil la fel se simte şi un fotograf de ăsta cu poze mega artistice când îl întrebi dacă îţi face o poză de buletin. DAR asta nu înseamnă că eu n-aş fi în stare să bat *pă casă, sau că el n-ar fi în stare să facă o poză de buletin. Pur şi simplu suntem în stare de mult mai mult decât atât. Ideea e că pe mine nu m-ar deranja să întocmesc o factură sau o chitanţă unui client căruia i-am oferit un serviciu economic. Pe artişti, însă i-ar deranja ca după ce termină o sesiune foto de aia mega simandicoasă, una din modele să-l roage să-i facă şi-o poză de buletin.

Aşa. Am avut nevoie de o poză de pus pe diplomă, deci tip buletin. Sunt obişnuită cu Aradul, unde un studio foto înseamnă: poze de buletin, fotografii artistice, evenimente, nunţi, fotografii fetiş etc. Mă gândeam că mă duc la un studio, mă pune pe-un scăunel în faţa unui fundal albastru în degrade şi-mi face nişte poze, pe care după ce le urcă pe calculator, le mai brushuieşte niţel să dispară luciul, le printează, mă încasează şi bate *pă casă. În Bucureşti însă e altfel: ori fotografii de revistă foto, ori nişte poze ţâpate în bătaie de joc. În primul rând am căutat pe net nişte studiouri, unde am găsit doar unul care să aibă adresă. Nah … omul şi-a pus pe site nişte poze mega bengoase (cred că dacă mai asociez vreodată „poză” în loc de „fotografie” cu „artistic” mă dau ăştia în judecată) şi am crezut că face şi de astea de consum, ca să spun aşa. Oricum, pe site îţi pui cele mai bune lucrări. Dar dacă vrei să oferi un serviciu şi vrei să-ţi meargă cât de cât afacerea, mai faci şi de astea. Măcar aşa cu scopul de a-ţi îmbunătăţi studioul, pentru a-ţi lua echipament mai bun. Ajunsă la faţa locului, la adresa de pe net, m-am trezit în faţa unei uşi din lemn semi-putrezit cu o clanţă semi-ruginită, într-o clădire cu geamuri semi-sparte, dar era lipită totuşi o plăcuţă care menţiona că acolo era un studio foto. „Vecinii” ne-au văzut că trăgeam de clanţă, căutam o sonerie şi nu găseam. Oamenii ne-au spus că tipul este extrem de talentat, că face nişte fotografii superbe şi când le-am spus că vrem nişte poze clasice, ne-au răspuns că ei nu cred că face şi din alea. Oricum era închis şi-am plecat. Pe site era doar un portofoliu de fotografii, nu zicea niciunde ce fel de lucrări face, sau vreo altă informaţie, de aia ne-am şi dus hodoronc tronc, pe NV. Ajunse în criză de timp, ne-am dus la un copy center, unde ne-au pus în faţa unui zid alb şi ne-au împuşcat într-o poză cu un aparat de probabil juma’ de megapixel. Au ieşit urâte şi neclare. Le-a făcut şi cu blitz. Zid alb + blitz + neon alb + rochia mea albă = arăt de parcă aş fi un trofeu de cerb, se vede doar faţa, de parcă ies din perete. A fost un şoc - în Bucureşti pozele de buletin se asociază cu copy center şi nu înţeleg de ce. E o poză care rămâne acolo pentru mult timp şi oricine vrea să aibă o amintire plăcută peste 40 de ani când le povesteşte nepoţilor că „uite-aşa a arătat bunica la 21 de ani când a terminat facultatea”. Deci, da, eu spun că se cere totuşi mână de artist.

Acum că aveţi idee de business în Bucureşti (Cita? :P), mai am un bai, tot pe segmentul foto. Hai că acum n-am mai scris de multă vreme şi s-au adunat. Ajung la ăştia care pozează nunţi, botezuri, evenimente. Băi, mai bine ar fi să se facă o diferenţă între termene. Să ştie omul la cine să apeleze. Dacă vrea ceva calumea să meargă la fotograf, dacă vrea doar poze , să se ducă la pozar. Am avut banchet şi festivitate, deci categoria „fotografii evenimente”. Ei, am căpătat două DVD-uri cu câte 1000 de poze (peste 1000 de fapt), făcute în bătaie de joc. Singura „chestie” era că pozarul de serviciu avea un Nicon de vreo 20.000 € care făcea poze foarte clare. Păi dacă meseria stă într-un aparat scump, poate să fie fotograf oricine îşi procură unealta.

Dacă aş fi fost eu omul cu aparatul scump, aş fi făcut în felul următor: hai să judecăm puţin situaţia: 950 de oameni care m-au plătit pe mine să le fac nişte poze reuşite. Adică fiecare dintre ei a pus cotă parte din onorariu (aşa-i zice?). În ideea asta se cere o oarecare gândire. Dacă organizatorii au fost atât de organizaţi încât ne-au organizat festivitatea cu toate secţiile (eu sunt la secţia germană care are cinci grupe, pe lângă care mai există secţia franceză – 5 grupe şi secţia engleză – 10 grupe). Deci eu cu oamenii ăia n-am fost colega şi nici nu mă interesează amintiri cu ei. Puteau să facă astfel: când spunea moderatorul „gata cu secţia engleză”, să-şi noteze şi pozarul pe-un bileţel că la imaginea 568 s-a terminat secţia engleză şi să facă DVD-ul doar cu ăia, pentru ăia. Faza e că fiind aparat mega profesionist, au ieşit şi nişte poze de dimensiuni imense. N-am reuşit aseară să le rulez de pe DVD direct şi am copiat câteva aşa orbeşte pe NV. Am stat 40 de minute pentru 100 de poze, care sunt şi nereuşite pe deasupra. Nereuşite în sensul că Mams mi-a tras nişte poze mai mişto cu aparatul meu de 4.1 megapixeli, aflându-se la etaj. Şi Mams nu e fotograf profesionist. Acum am 1 milion de poze la care nici nu mă pot uita, trebuie să fac o selecţie şi să-mi fac alt DVD.

Asta înseamnă să fii fotograf profesionist? Să oferi unui om 4289752098754902 de poze dintre care poate 3 reuşite? Dacă tot l-au pus pe pozar în faţă, să fie aproape acolo, să nu intre nimeni în cadru, aveam pretenţia să iasă ceva mai de Doamne ajută. Aşa poze cu sutele e în stare să facă oricine. Cum era pe vremea când nu exista aparat digital şi aveai film cu 24 de poziţii? Nu-i mai pozai pe toţi şi cum se scarpină şi-n cur. Până fac o selecţie cu pozele pe care le printez pentru album, termin şi masterul.

Şi acum DVD-ul nr doi. Asta a fost altă firmă. Am reuşit să vizualizez toate cele 1097 de poze, de data asta fiind de o dimensiune rezonabilă. Pozarul de la banchet s-a îndrăgostit de o fată, care apare în vreo 500 de poze, cred că a urmărit-o şi la budă. Era şi urâtă pe deasupra. Avea şi rochie urâtă pe deasupra. Păi putea să şi le ţină! Ce să facă restul de 949 de oameni cu pozele cu tipa aia? Apasă pe săgeata din dreapta până face băşică la deget. În rest, plin de poze compromiţătoare care după mine n-aveau ce să caute pe un DVD cu poze făcute de un aşa zis fotograf profesionist. [Fragment şters]

I-am arătat lui Mams aseară aceste poze profesioniste pe net în timp ce vorbeam la telefon. La poza 346 a vrut să se ducă la culcare, dar i-am zis că mai sunt câteva (pe-atunci bănuiam că sunt vreo 400 aşa). La poza 675 a vrut din nou să se ducă la culcare. Aceeaşi poveste. La poza 954 – idem. Trebuie să menţionez că îi arătam doar pozele cât de cât mai reuşite şi săream peste alea cu ochi întredeschişi sau mişcate (fotograful profesionist trebuia să le scoată din start) şi tot a durat vreo 2 ceasuri.

Bun, cred că dacă mi-au citi colegii acest post, nu mă mai invită nici dracu’ la întâlnirea de 10 ani. Totuşi sper că s-a înţeles ce-am vrut să spun de fapt şi nu că Adei nu-i convine din nou nimic. Şi dacă a ajuns cineva până la ultimul paragraf (nicidecum format din minim 12 rânduri), îl răsplătesc cu nişte poze. De la restul aştept înjurături. :P

Banchet:

Chinurile aşteptării rezultatelor (după prezentat licenţa, după stat în căldură, după tot, deci de aia avem asemenea moace). Aia era UŞA după care s-a întâmplat TOT:

PS: ăla micu' de la mâna mea stângă este elefănţelul care mi-a purtat noroc maxim!

Gata … aproape

2010-07-09T03:53:00.000-07:00

Am intrat în linie dreapta (replica preferată a părinţilor cu copii în prag de bac). Am înţeles că mai am şanse să nimeresc pe 14, dar la cât am frecat lucrarea aia nu cred că mai contează. Cel mai mult m-au obosit chestiunile organizatorice: du-te şi comandă coperte, stai şi-alege modelul, convinge-i pe ăia că numele facultăţii e cu virgulă şi nu cu paranteze, aşteaptă la 100 de rânduri, printează lucrarea, aşteaptă încă o tură la coadă, pune foile în ordine, dă-le ălora s-o prindă, realizează că după ce-ai scos 65 de pagini de două ori (=130) pe care le-ai prins frumos în coperte de 40 de lei bucata (că deh, încă un prof coordonator costă 5 lei în plus), ai greşit tabele esenţiale a căror menire era „să sară în ochi”. Bine, într-un final, le-am mai luat pentru a 23780754-a oară la mână spre a le purica şi le-am mai printat o dată. A ieşit frumos în cele din urmă şi ieri, 8 iulie 2010 m-am înscris pentru susţinerea lucrării de licenţă. În sensul că ei nu sunt siguri dacă un om care a făcut 3 ani de facultate mai vrea s-o şi termine, trebuie să faci cerere specială.

În fine. Acum urmează partea cu vorbitul singură prin casă. Nu mai sunt chestii organizatorice de rezolvat şi am apucat să fac până şi curat prin casă. Se strânsese un praf pe laptop, de nu mai vedeam ce scriu. Oricum, aştept de o săptămână o idee genială, care nu mai apare. Dar o să apară. Bun, mai o săptămână şi scăpăm de o parte din stres.

În rest n-am mai făcut nimic. Nu înţeleg de ce la fiecare xerox e stricat xeroxul şi imprimanta. Ba printează cu dungi, asta în cazul în care printează de fel, ba nu merge color, ba mai ştiu eu ce. La master mi-am promis că-mi cumpăr imprimanta personală să printez orice, oricând.

În îndrumarul pentru licenţă scrie să nu faci paragrafe mai scurte de 12 rânduri şi să nu sari aiurea de la o ideea la altă ideea fără a avea legătură între ele. Dar aici pe blog e voie, scriu propoziţia şi paragraful, în semn de protest :).

Vroiam să-ţi mai pun nişte muzică. Am descoperit pe cale ardelenească ultimul album Smoke City, care datează din 2001. De aia zic pe cale ardelenească pentru că a durat cam mult, bine dar nu se prea găseşte. Aduce schimbări interesante, dar nu s-au reprofilat de tot. Iac-aci:

Smoke City - London

DAR, mai au şi din astea:

Smoke City - It's Amazing

La piaţ’

2010-07-03T03:13:00.000-07:00

Nu, eu nu ştiu să cumpăr nici măcar de la piaţă. Ce-o să mă fac când o să trebuiască să cumpăr ceva mai serios? O maşină, un apartament (sper c-oi dispune de resurse financiare)? Ajunsă la piaţă uit pe loc pentru ce-am venit şi ce trebuie să iau. Am senzaţia că nu am nevoie de nimic din ce vând oamenii la tarabe şi că toţi au aceleaşi lucruri. Azi de exemplu am avut impresia că sunt doar roşii, ardei, dovlecei şi vânătă (în limbaj de specialitate), pe lângă nişte fructe aduse de peste mări şi ţări. Ce mă interesează pe mine dacă sunt româneşti sau aduse din Azerbaidjan dacă tot sunt cultivate după aceeaşi reţetă? In fine, m-am întors acasă cu nişte roşii (care cred că au fost cele mai proaste şi cele mai scumpe din toată piaţa), nişte ardei (pe care nici nu ştiu de ce i-am luat în condiţiile în care mie nu-mi plac ardeii) şi nişte piersici pe care dacă le arunci de la etaj şi nimereşti un om, moare pe loc. Sunt tari ca granitul. Cireşe n-am vrut să iau pentru că mi-e lene să le mănânc. Nu-mi plac fructele şi legumele care trebuie pigulite înainte de a le mâncă: scoate sâmburi, rupe codiţa, curăţa coaja etc. Cică „cireşe de post”. Oi fi eu dezinformată privind noile apariţii pe piaţă (la propriu), dar pe cuvânt că nu-mi imaginez care e diferenţa între cireşe de post şi cireşe de ne-post. Mai erau cireşe amare şi cireşe bombă (de astea aş fi zis că sunt cireşe necoapte, dar mă rog). Toate erau româneşti şi costau mai mult decât ceapa din Zimbabwe.

În altă ordine de idei: mă apropii de finalul facultăţii. [ am şters o parte până peste două săptămâni ] Oricum, se va pune mai mult accent pe redactare şi pe copertă decât pe conţinut şi pe temă din câte pricep eu.

Susţinerea mea o să pice fix marţi, 13 … adică peste fix 10 zile. Nu că am neapărat ceva cu numărul 13 să spun că mă încui în casă în fiecare zi în care pică această dată. Dar dacă stai să analizezi, singurii oameni care susţin că aceste zile nu sunt ghinioniste sunt doar cei născuţi pe 13. Restul se abţin. Şi eu mă abţineam. Dar dacă i-ai da de ales oricui o zi în care vrea să-şi susţină o lucrare, cred că ar fi orice altă dată înafară de 13. Şi deja ştim că sunt superstiţioasă din fire. Mă mai bazez doar pe elefănţel.

Noutăţi

2010-06-29T09:11:00.000-07:00

Ok, aveaţi dreptate! Sunt o bombă de stres. Tot mai îmi dau seama aşa, din când în când că mă strofoc ampulea nu deseori, ci de fiecare dată. Doar aşa am ajuns cu blog. Oricum, o să mai prindeţi o tură săptămâna viitoare.

Elefănţelul norocos îşi redobândeşte statutul.

Vreau la mare.

Altceva n-am ce să scriu. Analiza clienţilor după metoda pătrimilor, anyone?

Hai să pun o muzică, să nu zici după aia că ai dat clic pe link degeaba. Oricum piesa asta a fost concepută special pentru mine din câte îmi dau seama.

Air – Sing Sang Sung

Biscuiţi adaptaţi la ceai

2010-06-25T12:53:00.000-07:00

Ca să fie jurnal în toată firea: stau cu calculatorul în braţe şi alături am cana cu „Love is in the air” primită în dar de la Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog, umplută cu un ceai de muşeţel nici cald, nici rece (dar totuşi spre rece) şi o farfuriuţă mică, roşie pe care am nişte biscuiţi italieneşti buni de tot, a căror soartă sfârşeşte în ceaiul de muşeţel. În fundal îmi cântă Bonobo ultimul său album – care a început să-mi placă abia după concertul din 4 iulie de la Arenele Romane. Totul se desfăşoară în camera mea (încă) scăldată într-un semiîntuneric uşor roşiatic care produce nişte umbre pe tastatură în funcţie de butoanele apăsate.

Dacă mai apăsam acele butoane în scopul redactării lucrării de diplomă, cred că vomitam maglavaisul compus din biscuiţii italieneşti extrem de buni cufundaţi în ceai de muşeţel direct pe analiza clienţilor prin metoda 80/20. Să sperăm că mâine mi se va schimba atitudinea faţă de această problemă, pentru că în caz contrar prevăd un deznodământ sumbru.

Având în vedere atmosfera propice pentru înmulţirea sporilor inspiraţiei mele, m-am gândit că ar fi bine să le ofer şi spaţiul pentru a-i lăsa să se dezvolte nestingheriţi: în colţişorul meu modest şi verde de internet.

Mă gândeam la adaptare şi la ipocrizie şi la relaţiile dintre cele două noţiuni. Una e privita drept calitate, iar alta drept defect, dar dacă stai să te gândeşti, devine vizibil un grad de rudenie. Cred că ipocrizia este o adaptare nereuşită, o adaptare la jumătate de drum. Înseamnă adaptarea renunţarea la unele valori, adoptând în schimb altele noi din motive precum integrarea într-un anumit cerc social, sau acceptarea unei situaţii iniţial considerate nefavorabile? Atunci ipocrizia devine incapacitatea de a te adapta la ceva. Niciodată nu m-am gândit la adaptare ca la un lucru negativ, o consideram calitatea prin care un om reuşea să accepte unele lucruri fără a depune însă un efort.

Deşi ipocrizia la prima vedere nu pare a avea legătură cu adaptarea, dar dacă luăm în considerare diferitele nuanţe ale cuvântului, am putea găsi unele care să aibă. Mediul înconjurător şi situaţiile în care suntem puşi în viaţa de zi cu zi ne obligă să avem o anumită atitudine faţă de ele, toate bune şi frumoase în cazul în care aceste situaţii sunt în concordanţă cu valorile şi cu preconcepţiile noastre. Ce ne facem dacă aceste situaţii ne sunt nefavorabile? Fiind sinceri ar însemna să recunoaştem clar aceste diferenţe, dar nu ne-ar ajuta cu nimic în privinţa unei presupuse rezolvări. A fi ipocriţi ar însemna să spunem că nu ne deranjează absolut nimic, făcându-i pe cei din jur să creadă că nu avem pretenţii prea ridicate (aş fi scris aici „fiţe” într-un post fără biscuiţi italieneşti extrem de buni). În cele din urmă, adaptarea reprezintă capacitatea de a ne minţi propria fiinţă că suntem de acord cu noul situaţiei.

Desigur, renunţând la orice urmă de adaptare, am deveni rigizi. O viaţă fără pic de flexibilitatea ne-ar lăsa fără prieteni şi cu o etichetă de „asocial” trântită pe frunte. Ceea ce vreau să spun e că o conglomerare de prea multe calităţi devine într-un final un defect mare şi gras. E greşit să încerci să faci totul corect şi e greşit să ai un set de valori pe care să încerci să le bagi pe gât şi altora, obligându-i pe ei să se adapteze, pe când sunt de părere că ar trebui împărţită 50-50 această „adaptare”.

Între timp playlist-ul meu a ajuns la Boozoo Bajou care se potriveşte la fel de bine cu ceaiul de muşeţel.

Se cere operator calculator

2010-06-22T13:26:00.000-07:00

Pe mine nu m-a învăţat nimeni să manevrez calculatorul. Am învăţat singură să schimb fundalul de ecran, am învăţat singură să descarc miile de poze cu Sailor Moon şi am învăţat singură să folosesc programele mai serioase care „se cer” de către un eventual angajator.

În liceu am stat pe spinarea Dianei. Din clasa a 9-a până într-a 12-a am copiat de la ea fiecare progrămel în parte, fie el şi o afurisită de sumă între două cifre. Nu ştiam Pascal, la FoxPro mai bâjbâiam ceva, ştiam să introduc lapte, ouă, pâine, dar limbajul tot de la Diana se copia. În Power Point m-am descurcat de mică. Ăla-mi place: poze, scris mare, foi mici, animaţii – spectaculos. Vezi că ceea ce faci are o finalitate frumoasă, nu doar un fundal negru pe care-ţi apare scris cu alb că 1+1=2 după ce te-ai chinuit un ceas cu repeat until, while do şi if then. Pe merit, pe nemerit, am obţinut o certificare ce-mi atestă competenţele de programare cu nota 10. Ca-n viaţă. De fapt, ppt-ul l-am făcut singură, doar programele le-am învăţat ca pe Prometheus al lui Goethe. Am făcut o prezentare foarte mişto, care arăta mai de grabă a joc despre onirologie, adică vise – una dintre pasiunile mele.

Aşa. În facultate am învăţat să fac pagini web. Nu în HTML, ci cu Front Page, care se manevrează similar cu Power Point-ul. Proiectul final a fost tot despre vise. Nu copiat, că CD-ul cu ppt-ul era acasă la Arad. Mai departe, în anul doi am învăţat împreună cu Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog limbaj SQL. Lui a ajuns să-i placă, dar în ciuda calităţilor lui de trainer în viaţa reală şi a eforturilor depuse, n-am înţeles la ce-i bun. Nici nu mai ştiu ce e abrevierea SQL … sequence/sistem query language, parcă.

Am ajuns să am nevoie de nişte grafice mai elaborate în Excell. Na, nu ştiu să le fac şi gata. Statistica mi-a plăcut şi ştiu să le fac de mână, dar pe calculator nu-mi iese. Am stat să introduc 312 intrări, ca să nu pot face reprezentarea grafică. Sunt convinsă că se face foarte rapid, dar am apăsat pe toate butoanele şi nu merge. Îmi vine să-l desenez pe foaie şi să-l scanez. Ce? Eu statistica am făcut-o cu liniarul şi creionul. Nu vorbesc de alea uşoare, hai că un tort sau o histogramă ştiu să fac, dar nu mă descurc cu alea care au abscisă şi ordonată pe care trebuie introduse nişte cifre care se cumulează şi din care să reiasă curva lui Lorenz. Curba, pardon. Trebuie să fie o curbă care să înceapă de la 0 şi să crească frumos şi lin.

Măi, ăştia cu Office-ul încearcă să facă totul ca pentru tâmpiţi. Au înlocuit până şi scrisul cu poze ca să priceapă orice analfabet. Era un dreptunghi cu o săgeată în sus şi-n jos, dar mi-a luat o vreme până să mă prin că aia înseamnă merge cells. Oricum mi se pare că felul de funcţionare a unui calculator e inutil de complicat, mai ales faza cu actualizările pe neaşteptate, care consumă ¾ din resurse atunci când ai nevoie urgent de calculator.

Şi când îi văd că nu mai ştiu cum să-şi pună Windows-ul pe mobil, mă apucă pandaliile. Scopul unui telefon nu e cel de a vorbi? Oricum, orice i-ai pune în plus nu o să înlocuiască aparatul iniţial, gen aparat foto, calculator, cameră de filmat, lanternă sau vibrator.

În altă ordine de idei: am senzaţia că sunt ţânţari peste tot şi că mă înţeapă încontinuu. Deja îmi dau palme din reflex. Poate le merit.

Tatuaje

2010-06-17T08:09:00.000-07:00

Am văzut în multe locuri şi „tatoaj”. Multe locuri fiind saloane de cosmetică unde ţi se „tatoează” sprâncenele ca să te facă să arăţi a zgripţuroaică. „Tatoajul”, deci, este o completare a unghiilor false în formă de trapez. Combinând cele două elemente se creează look-ul perfect de lady.

Nu vorbesc despre „tatoaje”, ci despre tatuaje, cele adevărate. În tinereţi aveam şi eu planuri cum că îmi voi tatua ceva pe omoplat, cum că îmi voi face un pierce în limbă, dar am renunţat la ambele. Şi bine că nu mi-am făcut. În sensul că acum probabil nu mi-ar mai fi plăcut ce mi-aş fi făcut acum 3 ani. Într-adevăr sunt pro tatuaje cu semnificaţii, drept e că toată vara trecută m-am uitat în draci la Miami Ink şi-mi plăcea ideea de tatuaj în sens artistic, dar nu mă puteam pune în locul unuia cu ¾ din corp acoperit cu de toate. De pierce în limbă, recunosc, mi-a fost frică.

Îmi place să văd tatuaje la cineva, dar n-aş putea să îmi fac. Nu vorbesc despre durere, am înţeles că nu e insuportabil. Dacă ţi-ai asumat o treabă rezişti eroic până la capăt. Fiind sezon estival, gagicile umblă tot mai dezgolite, apar tot mai multe tatuaje şi „tatoaje” la vedere şi tare-mi place să le analizez în timp ce sorb o limonadă la vreo terasă.

Tatuajele tribale. Arată interesant ele, dar probabil că putrătorul habar n-are de semnificaţia acelui simbol. Am auzit o explicaţie de la un prieten, care are un simbol tribal pe abdomenul inferior, cum că cine ajunge să-i vadă tatuajul, ajunge să-i cunoască şi latura sălbatică. În calitate de necunoscătoare sunt mulţumită cu explicaţia, probabil s-a interesat de simbolistica acelor semne înainte de procedură. Ideea e să nu rişti să-ţi faci un astfel de tatuaj care în realitate să însemne ceva naşpa în tribul acela african de unde a fost împrumutat: de exemplu: mascul omega sau hoţ, etc.

Tatuajele asiatice. Aici mă refer la cei ce scot de pe net un model mişto şi pac cu el pe braţ. Dacă ştii ce înseamnă, bravo, totul ok. Îmi aduc aminte de Nic Endo care înainte de fiecare concert îşi pictează „resistance” pe faţă. Bine, exemplul e prost, nu e tatuaj permanent şi ea însăşi e asiatică. Oricum, îmi place de ea. Revenind la huidumele care-şi tatuează „Coca-Cola” în Kanji pe gambă sunt sigură că pe mulţi nu-i interesează ce însemnă cuvântul respectiv. Oare asiaticii îşi tatuează caractere latine sau chirilice?

Tatuajele misterioase. Dacă ai o chestie pe care vrei s-o păstrezi doar pentru tine, de ce ai stârni curiozitatea altora prin a-ţi tatua un cuvânt în altă limbă pe gambă sau pe braţ, adică în văzul lumii? Dacă nu vrei să spui nimănui care e acel lucru şi te deranjează întrebările, de ce să nu ţi-l faci într-un loc mai ascuns?

Codurile de bară pe ceafă. Ok, la început le-am înţeles ca pe nişte tatuaje în semn de protest anti-societate de consum . Dar dacă le văd la o Pisi dezgolită cu ”tatoaj” şi cu matahala alături , înţeleg altceva: bon fiscal pentru prestări servicii.
Ideea e că-i mişto să-ţi tatuezi ceva ce înseamnă într-adevăr ceva pentru tine şi care te reprezintă ŞI despre care eşti sigur că n-o să-ţi schimbi părerea. Cum a fost moda aia cu Arschgeweih-urile (tatuaj simetric deasupra fundului), că acum nu mai ştiu cum să scape de ele.
În altă ordine de idei: La mulţi ani, Diana!

Materia telenovelă

2010-06-12T07:09:00.000-07:00

Hai că nu cutezam să scriu chiar în ajun de examen, cu toate că ştiam cum se va desfăşura. E ciudat să ai examen sâmbătă pentru că ai impresia că e în timpul săptămânii: în metrou e relativ liber, pe stradă sunt doar babele care merg la piaţa, iar în facultate bate vântul. A fost o materie drăguţă Fiscalitatea. De fapt cred că a fost predată într-un mod drăguţ datorită problemelor personalizate de tipul:

"Domnul Mişu Sandu din Găeşti este văduv şi lucrează la firma Coman.SRL. Aici câştigă 800 de lei, dar i se decontează transportul în valoare de 100 de lei. Mişu Sandu mai are şi al doilea serviciu şi anume cel de paznic la banca Bancpost din acelaşi oraş de unde câştigă lunar 1000 lei. Sandu are un fiu minor în întreţinere, care are rezultate excelente la învăţătură şi o mamă bolnavă. Calculaţi impozitul pe salariu pentru Mişu Sandu."

Toate problemele au aşa un story, o situaţie, o dramă. Ia, încă una şi mai mişto:
"Doamna Matilda din Germania moare şi îi lasă lui Hans, iubitul mai tânăr al doamnei prin testament toată averea. Doamna Matilda este căsătorită şi are trei copii, din care unul a murit într-un tragic accident, dar are la rândul lui gemeni, dintre care unul a murit la naştere. Celălalt dintre copiii Matildei are de asemenea o fiică. Ce drepturi are familia asupra averii şi ce primeşte fiecare?"

Vezi tu? Ca-n viaţă, ca-n viaţă. Cu amanţi, cu accidente, cu boli. Este sentiment în problemele acestea! Cum să nu citeşti cursul până la capăt? Cum să nu fii curios dacă în cele din urmă nemernicul de Hans, care i-a luat minţile doamnei Matilda, femeie cinstită, la locul ei şi cu familie, a primit o cotă parte din avere? Şi citeam cursurile cu sufletul la gură să văd cum se termină aceste mini-telenovele. Oare cum o să se descurce şi amărâtul de Mişu Sandu cu două servicii? Cum o să crească fiul lui în condiţiile în care tatăl lucrează zi-lumină? Şi din această problemă, mai putem face şi continuarea (asta de la mine):

"Din cauza faptului că Mişu Sandu a fost suprasolicitat la cele două servicii, s-a îmbolnăvit şi a murit. Între timp, mai apare fiica din prima căsătorie şi ridică pretenţii la avere, aceasta constând dintr-un apartament cu trei camere în valoare de 150 000 € şi antichităţi în valoare de 2000 lei. Fiul intră la facultate cu brio, deoarece a învăţat mereu bine şi primeşte bursă, pe când fiica este o drogată. Deodată se află că Mişu Sandu a mai avut un frate mai mare care a fugit de acasă la 15 ani pentru că s-a simţit neînţeles de către familie. Mama bolnavă face infarct şi moare când se trezeşte cu fiul risipitor la uşă. Ce îi revine cui din moştenirea lăsată de Mişu Sandu?"

Aici trebuie reţinută o chestie: chiar aşa se şi întâmplă în realitate. Când e vorba e moştenire îţi dai seama că ai foarte multe rude, rude pe care poate nu le-ai văzut niciodată.

În altă ordine de idei: sunt 34°C afară. Dacă acum simt că mor de cald, cum naiba am rezistat acum trei veri la admitere când au fost şi 42°C? Mie azi mi s-a părut aproape insuportabilă vremea, dacă mai puneai un grad cred că leşinam pe bulevard. De fapt, eu încă sunt cu mintea în martie, calendarul meu biologic a rămas în urmă rău. E vară, nu pot digera încă noţiunea de „vară”. Vreau la mare. Simt o nevoie acută de a merge la mare. Dar nu de a merge în Vamă şi a colinda toate birturile. Vreau să mă scald în mare! Nu-i înţeleg pe cei care se duc la mare DOAR ca să se îmbete, fără să facă baie sau plajă. MA-RE! *pe un ton de copil răzgâiat*

Am greşit din nou proporţiile: lămâie, apă, mentă. Am pus prea multă lămâie şi prea multă mentă. Mi se părea prea puţin jumătate de lămâie/pahar în care se pune doar o singură picătură de ulei esenţial de mentă. Eu am pus trei. O picătură mi se pare aşa de puţin, jumătate de lămâie mi se pare aproape inexistentă, cu toate că fac aceeaşi greşeală de fiecare dată. Cred c-o lungesc cu apă.

Într-un mediu academic

2010-06-08T09:55:00.000-07:00

Hai că avansăm. Încet, dar avansăm. Nu mă mai simt în halul ăla de vinovată cum că n-o să am vreme să-mi redactez lucrarea de diplomă. Am observat că dacă scriu zilnic oricât de puţin, orice prostie, se încheagă ceva bun într-un final.

Acasă nu sunt în stare să lucrez, mie-mi trebuie mediu academic şi din acest motiv frecventez biblioteca destul de des. Ştii cum e, ca la aerobic, îi vezi pe toţi cum muncesc şi îţi vine cheful de treabă. E frumos la bibliotecă la ASE – totul nou, g+f+um+ac + o pictură mare, mare şi interesantă pe care eu n-o văd niciodată pentru că locurile cu privire la pictură se dau de la prima oră. Dacă-ţi mai cari şi computadorul după tine şi ai nevoie de o priză prin apropiere, ai şi mai puţine şanse să prinzi un astfel de loc.

Noţiunea de „învăţat la bibliotecă” are mai multe nuanţe:
1.) Învăţat ceva într-un mediu liniştit cu acces la toate cărţile
2.) Făcut lucrări direct pe computador pentru a evita o eventuală transcriere
3.) Venit la socializat
4.) Venit cu computador şi ocupat priză pentru a sta pe messenger

Ce nu-mi place mie iarăşi: vin ţărăncuţe de astea de la Cucuieţii din Deal cu nişte laptopuri arhi-belite care necesită alimentare non-stop. De ce le fac ţărănci pe aceste fete? Pentru că în condiţiile în care sunt doar patru prize la opt oameni, ar trebui să-şi închipuie că poate şi altul ar avea nevoie 15 minute de vreuna pentru a-şi încărca bateria. Ştii, trebuie să ai grijă de unele lucruri. Dacă exploatezi bateria aia când poţi să ţii calculatorul şi în priză, n-o să mai ţină atunci când ai nevoie de un calculator portabil.

Mi s-a întâmplat într-o zi să nimeresc patru astfel de ţărăncuţe, care ocupau simultan toate patru prizele. Am început să scriu (aveam bateria încărcată de acasă), dar după două ore, am văzut că nivelul acumulatorului a ajuns la 30%. Le-am rugat frumos, pe rând, pe toate cele patru ţărăncuţe să mă lase şi pe mine să-mi alimentez obiectul muncii. Toate aveau bateriile belite. Am înţeles mentalitatea: primul venit, primul ocupat priză. Ulterior a apărut o tipă cu un prelungitor (deşteaptă mişcare). Am rugat-o pe aia să mă lase să-mi bag şi eu ştecărul. S-a uitat la mine şi printr-un înalt gest de sacrificiu m-a lăsat. A mai apărut încă o ţărăncuţă. Nu mai aveam eu nicio treabă, mi se încărcase bateria şi oricum nu mai aveam de gând să stau foarte mult – deh, inspiraţia mea e cu porţia. Pe lângă faptul că sunau telefoanele în prostie, pe lângă faptul că se răspundea la telefoanele care sunau în prostie, ţărăncuţele aveau de discutat ceva foarte interesant, că se amuzau al naibii de bine. Tipa cu prelungitorul şi una din ţărăncuţe s-au gândit să se care. Vedeam că fac ele nu ştiu ce la priză, scot, bagă, dreg, dar mă gândeam că dacă „mă scot şi pe mine”, ar fi trebuit să mă anunţe. Ce vorbeşti? Observ în colţul din dreapta al monitorului că sunt din nou „pe baterie”, dar de abia după ce a lăsat-o pe ultima ţărăncuţă venită să-şi bage epava în priză şi după ce şi-a strâns toate cele, a venit şi mi-a zis „vezi că ai rămas fără sursă”. Vai, Pisi, mersi. Dacă eram şi eu cu un laptop semi-stricat? Mi se ducea naibii tot ce am lucrat în patru ore, nu? Nesimţitele dracului. Steie acas’! Bine că au venit la oraş, şi-au tras laptop, l-au stricat în primele 3 luni (că deh, grebla-i mai solidă decât un calculator) şi după aia ocupă toate prizele, mie mi-ar fi ruşine să fac aşa. Nu ştiu CE trebuie să faci cu un calculator pentru a-l fute în halul acesta, acum n-or fi vărsat toate cafă pe el. Că-s fete bune de la ţară şi ştiu să facă de-ale casei fără să verse pe jos! Darămite pe un calculator care a costat trei căruţe de grâu.

Azi am ajuns să pândesc prizele mai atent. N-am fost măgăriţă să ocup una doar ca să-mi asigur o treabă şi am zis că folosesc priza doar când se goleşte bateria. Toţi erau cu laptopuri, indiferent pentru ce au venit la bibliotecă. În stânga mea era un băiat care chiar muncea şi avea nevoie de computador, dar în dreapta s-a aşezat un băieţică, tot aşa cu laptop, care la început a copiat trei rânduri dintr-o carte, după care s-a rezumat la stat pe messenger. Noroc că au fost suficiente surse, că zău că făceam scandal.

Să zicem că n-ai net acasă, de ce nu poţi sta pe canapele de piele confortabile de pe hol (în dreptul cărora nu m-am uitat dacă există priză sau nu, sincer)? Loc este, net este, ai toate condiţiile create. Mai o chestie: eu înainte să intru în sală îmi pun mobilul pe mut – în cel mai rău caz pe vibrat, când aştept telefoane. Simt că sună, închid, merg afară şi vorbesc. Ce fac ţăranii? Îl lasă la maxim, îl caută lejer şi nesinchisiţi în toate buzunarele, aşteaptă să termine Inna jumătate din piesa de apel, după care găsesc telefonul cu taci (touch screen) şi răspund cu voce tare, eventual se ridică şi se duc încet spre uşă „Ce faci, mă? Uite sunt la bibliotecă. A, nu, pot vorbi, nicio problemă, spune”.

Superstiţii

2010-06-05T12:29:00.000-07:00

[Am uitat să postez acest post în noaptea în care a fost conceput, adică miercuri. L-am găsit acum p-aici, uitat de soartă]

Chiar cred că exagerez la acest capitol, am superstiţii legat de orice, sunt mai rău decât Mama Omida, am ajuns în ultimul hal. În timp ce învăţ, evident că îmi zboară mintea în 100 de părţi: dacă pun pixul în această poziţie pe masă şi dacă se rostogoleşte o să pic. Şi culmea că se rostogoleşte! Dacă mă duc la geam şi nu văd niciun om care să fie pe stradă înseamnă că iau notă mare. Aiurea, e plin de oameni când mă uit.

Totul a culminat cu elefănţelul. Avem elefănţelul meu norocos pe care-l asociam doar cu reuşite. L-am purtat de revel şi cred că atunci a căpătat atribute magice. De atunci, de fiecare dată când mi-l puneam la gât, mi se întâmpla ceva bun. Luam note mari, aveam baftă, nu nimeream controlori in bus (aşa subiect călduţ despre autobuze aş fi avut luni, dar după ce că am blog să mai scriu şi despre autobuze? Ok, amenzile se leagă de controlori, deci nu se pun. Apropo, nu aveam elefănţelul în episodul cu amenda) şi nu ştiu, mă simţeam bine când îl purtam. Ei, ceva s-a întâmplat cu acest elefănţel: a fost descărcat (altă superstiţie). S-a întâmplat o chestie pe care nu o spun aici, dar cert este că nu mai aduce noroc. L-am avut luni, m-am bazat pe el şi am făcut jalnic la Materia Fantomă. Teoria îmi este verificată, nu mai aduce noroc.

Dar nu-i bai! Crezi că am doar o singură chestie norocoasă? Am recurs la mijloace mai vechi: lănţişorul (primit cadou de la Cruz* în clasa 7-a – fustiţa şi Nicoleta) cu floriciă (achiziţionată într-o vacanţă în Grecia) şi cerceii sub formă de trifoi (cu patru foi, evident). Nu sunt la fel de eficiente cum a fost elefănţelul, dar merg, măcar protejează de ghinioane.

Dacă mai claxonează ăla o dată afară, înseamnă că n-o să dorm bine la noapte.
Trebuie să înceteze treaba asta, îmi scapă de sub control. Mai am o problemă cu bietele pisici negre care-mi taie calea. Venind de departe văd o pisică neagră care vrea să treacă strada. Iniţial nu trece şi sper să se răzgândească. Face un pas înapoi, după care o văd tăindu-mi calea în pas vioi cu cele patru lăbuţe negre. În clipa aceea, mă prefac (faţă de mine) cum că de fapt nu am vrut să o iau pe-acolo şi traversez şi eu, sperând din tot sufletul ca pisica nu vrea să intre în grădină, ci că vrea să-şi facă un culcuş sub o maşină, ceva. Bineînţeles că trece până îmi taie calea complet. La cât sunt de speriată, aproape că-mi vine să mă întorc de tot. Fac trei paşi în spate, desigur. Dar am impresia că nu ajută. Bietul animal n-are nicio vină, săracul, eu sunt cea cu o problemă.

Sub o scară nu trec niciodată. Mă feresc până şi să stau sub scara de la metrou, care nu e chiar o scară clasică. Ştii care-i culmea? Superstiţiile rele am impresia că mi se mai îndeplinesc mai des, decât cele bune.
Ok, înainte să spui că am luat-o completamente pe ulei, ţin să anunţ că am auzit de noţiunea de autosugestie, care în cazul meu e foarte puternică, dar doar privind lucrurile negative. Ar trebui să fac cumva să folosesc autosugestia nu împotriva, ci în favoarea mea.

Eu nu cred că există om care să n-aibă propriile lui chichiţe. N-am apucat să dorm săptămâna asta prea mult, poate de aici se trag debitaţiile de mai sus.
Apropo, pentru prima oară în istoria omenirii rândul B a fost mai uşor decât rândul A. Oricum, am avut un flow la examen de nu-i adevărat. Pe la jumătatea timpului am observat că tot amfiteatrul copia cu tupeu jegos, dar eu n-am avut surse. Nici nu mi-ar fi trebuit pentru că am ştiut. La sfârşit m-am întrebat: Oare cine e mai prost? Ăla (respectiv ăia) care a(u) copiat tot? sau eu care am scris tot de la mine? Sincer, tind să cred că eu.

Notă de subsol: Cu toate că am învinuit bietul elefănţel pentru examenul la Materia Fantomă, am luat notă mare... înseamnă c-o mai fi ceva de capul lui.

2.06.2010

O chestie tare

2010-05-30T09:45:00.000-07:00

Nu îţi mai pălăvrăgesc aiurea, de data asta te scutesc.

O nelămurire

2010-05-28T06:56:00.000-07:00

Am început cu stângul. De fapt, mai rău, cred că am început cu spatele. Nedreptăţită am fost, dar lasă că aruncă Allah un bulgăre de foc asupra Constanţei.

Materia fantomă sau Analiza economico-financiară fără profesor este o materie a proporţiilor din câte am dedus azi toată ziua. Ştiu, mie îmi ia mai mult până mă prind, trebuie să pun totul ordonat pe hârtie ca să pot vedea totul foarte clar. Am început încet şi cu răbdare, dar m-am împotmolit undeva şi cum e fără profesor, n-are cine să mă despotmolească. Spun ei aici că din mijloacele lichide pe termen scurt, îţi plăteşti datoriile pe termen scurt. Bun, până aici, totul clar, nimic nou sub soare. Trebuie aflat un indice de lichiditate care se calculează ca raport procentual dintre mijloacele lichide şi datoriile pe termen scurt. Acest indice, spun ei, că n-are voie să depăşească 5%-10% pentru că-i vai şi jale. Păi din bilanţul pe care trebuie eu să-l analizez reiese că de ăia e vai şi jale pentru că mie îmi iese un procent de 160,95%. Profesor nexam, explicaţii suplimentare nexam. Dacă scapă vreo contabilă la mine pe blog, o rog să-mi elucideze misterul.

O materie a proporţiilor. Totul în jurul nostru depinde proporţii, inclusiv pastele mele Farfalle a la Napoli. Singura diferenţă între bilanţ şi paste este că dacă scapi prea mult busuioc sau oregano în paste nu se întâmplă nimic, doar iese mai bun. Înainte îmi plăcea să lucrez cu numerele, eram ca un roboţel. Mergeam cu Dana la meditaţii de mate şi făceam concurs care termina prima. Am făcut la limite şi la integrale până n-am mai ştiut de noi. Când o întrebam pe profă de ce trebuie să procedăm într-un fel, ne răspundea „că aşa îi!”. Dacă aşa îi, atunci aşa facem, fără alte comentarii. Doar că eu luni trebuie să interpretez cumva 160,95% ăla, care se vede că e greşit de la o poştă. Ar trebui să-mi fie ruşine să mai şi fac publică treaba asta. Trebuia să scriu despre cât de genială sunt eu, nu despre cum de nu reuşesc să împart două numere cu calculatorul. Sunt genul care întreabă când nu ştie. Dar acum n-am pe cine, n-am niciun guru al contabilităţii prin preajmă.

M-am hotărât: materia fantomă nu-mi place. Profa de mate ar fi zis în felul următor: „nu trebuie să-ţi placă, trebuie să ştii!”. Şi ştiam formulele integralelor, mai bine decât ştie un călugăr mantrele pe care le repetă încontinuu. Măcar la mate aveam un exemplu după care să mă iau. Aici am doar vreo 25 de formule ţâpate (trântite, pentru cine-i prea cult) pe-o foaie şi-un bilanţ şchiop.

Asta a fost pauza mea de masă, pastele Farfalle a la Napoli au ieşit bune, dar am greşit proporţia din nou: am pus prea multe paste. Niciodată nu pun cât să-mi ajungă de-un prânz. Când pun prea puţine e cel mai nasol, pentru că atunci fac prea mult sos. Măcar aşa am rezolvat şi cu cina. Şi poate şi cu micul dejun de mâine.

Post multimedia

2010-05-20T13:37:00.000-07:00

Am zis că nu urc poze pe blog, dar m-a apucat nostalgia. Tot vorbeam şi cu Lorelei că ce bine arătam în liceu. Pe vremea aia aveam păr, n-aveam cearcăne şi eram slabe. Şi tot ne consideram urâte. Acum mă ia Simoniq şi-mi face o surpriză cu nişte poze de care am uitat complet, pe unele nici nu le-am văzut vreodată. Reacţia: "moaaa, când am arătat eu aşa?". Ce să zic? Aveam faţă de om care nu trebuie să ţină minte să ducă indexurile la administraţie (apropo, Rux, să nu uităm), care nu trebuie să-şi gestioneze banii, de fapt nici nu ştiam bine cum e cu banii pe vremea aia. Ţin minte că mă descurcam 3 zile cu 50 de mii, acum trebuie să mă gândesc la curent, la net şi cum să îmi strâng câte un leuţ pentru a-mi lua o bluziţă.

Da, aici eram la Simo înainte de a ieşi în club. Aveam 17 ani, nu aveam părul ciopârţit şi aveam faţă de om liniştit. Pe vremea asta îi plăcea unui tip de mine, dar eu cică nu ştiam. Credeam că e de ăla care vrea să-şi bată joc şi am aplicat metoda "întinde coarda cât poţi". Şi atâta l-am zăbunit pe săracul de cap, până când a abandonat misiunea, and i don't blame him. Cu băieţii a fost complicat întotdeauna pentru mine. Trebuia să fiu şi eu mai pisicuţă, ce naiba!

Aici eram cu Dana la banchetul lui Simo din clasa a 12-a. Am fost în vizită să-i admirăm toaleta. Mai urma o serie de poze în care ne strâmbam, dar s-ar fi supărat Dana dacă le-aş fi pus, că i-ar fi stricat imaginea de studentă serioasă la medicină :)

Aici era perioada în care mă făceam cu tuş negru la ochi. Era după admiterea la ASE şi ţin minte că după examen m-am dus direct la coafor să-mi tragă această freză mirifică. Bine iniţial era pe varianta păr creţ, dar după prima spălare n-am mai fost în stare să-l fac să stea bine.

Aici, jur că nu ştiu ce făceam. Şi jur că nu băusem niciun strop de alcool înainte.

Şi acum, să caut nişte poze recente, mai decente. Poze de la revel, no way, am scris despre asta în episodul "Cambodgia" din luna ianuarie. Hai să pun de la 1 mai, să fie cu motiv. De 1 mai nu m-am dus nici la iarbă verde, nici la iarbă albastră, nici la prăjit micu'. Am fost la un concert.

Acum doară n-ai crezut că o să pun o poză în care nu mi-am mascat cearcănele şi în care nu mă forţez să stau dreaptă.

Raţionamentele şi pisicul

2010-05-17T12:53:00.000-07:00

Credeam că sunt o fiinţă organizată şi raţională. Îmi place să cred asta în continuare, dar parcă mă schimb. Devin haotică. Nu suport haosul. Până nu demult trebuia să fie ordine la mine pe birou, mai ales în mediul de studiu şi de lucru. Bine, la servici biroul meu a arătat întotdeauna ca după bombardamente: dicţionare printre căni, pahare goale şi semipline, calendarul de la Dove, pe care nici nu ştiu de ce l-am păstrat şi foaia de sub tastatură pe care îmi făceam notiţe despre cât mai am de lucru şi până când. Bun, acum mi-am luat liber pentru a-mi concentra forţele spre facultate, fiind însărcinată cu o licenţă, care sper să nu se nască cu malformaţii.

Momentan trăiesc în dezordine. Nu mă refer la partea fizică, ci la felul în care îmi canalizez energiile: mă gândesc la 500 de lucruri deodată, mă apuc de una şi continui cu cealaltă şi în final rămân toate neterminate. Abordând subiectele aiurea, nici nu am un status clar despre cum decurg lucrurile, aşa că la întrebări ”cum stai cu învăţatul?” sau „cum stai cu licenţa?” nu ştiu ce să răspund, pentru că pur şi simplu nu ştiu în ce stadiu sunt. Probabil că stau prost cu toate. E nu mă descurc în dezordine, nu pot să fac faţă dacă n-am totul planificat şi dacă nu ştiu paşii care trebuie urmaţi. Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog spune mereu că sunt control freak şi cum iese ceva de sub control, o iau razna. O fi spunând ceva omu’. Eu nu-s construită pentru carpe diem şi prostii de astea boeme care oricum pot fi aplicate doar în chestiuni care nu-ţi vor distruge cariera (de piatră). Mams spune că sunt negativistă şi că am ajuns mai rău ca bugetarii cărora li se taie salariile. Că pozitiviştii* tare bine o duc. Toată lumea se întreabă cum e bine să fii: pozitivist, sceptic, calculat, necalculat. Măi, cred că ai şanse foarte bune dacă mai acţionezi şi pe loc fără să te gândeşti, dar asta doar pentru că întâmplător ar fi coincis şi calculele cu ceea ce ai făcut tu atunci. Ca să ai o şansă să rezolvi bine o situaţie trebuie luate în considerare absolut toate aspectele, chiar dacă sunt slabe şansele ca unele dintre ele să şi apară. Cred şi în intuiţie, dar de asemenea cred că este foarte greu de folosit.

În rest:
- De două zile mă mănâncă ochiul drept.
- Am lovit azi un pisic din greşeală şi îmi pare foarte rău. Mă opresc la el în fiecare dimineaţă şi mă uit cum se joacă cu fra-su’, iar azi s-a ţinut după mine fără să observ şi l-am lovit pe săracu’ din greşeală.
- Am început din nou să visez, aşa de bine e. Poate reînviem serialul „Subtil”

Trezirea

2010-05-10T11:20:00.000-07:00

Gata. Cred că m-am trezit la realitate. Chiar nu realizez ce naiba s-a întâmplat cu luna martie şi aprilie, parcă am trăit într-o euforie până acum. Marele gong l-am primit azi noapte când m-a apucat un sentiment de vinovăţie ce-mi amintea de toate proiectele cu eticheta de „pending”. Ba mai rău, am calculat aseară împreună cu Rux, că mai avem circa 2 săptămâni de şcoală înafară de asta şi că noi azi – mâine terminăm facultatea. Mamă, aşa mare sunt deja? Parcă doar acum 2 săptămâni m-am mutat în Bucureşti şi-mi era temă că n-o să-mi găsesc prieteni şi că n-o să vrea nimeni să socializeze cu mine. Parcă doar ieri s-a terminat serialul (telenovela) „Cele două feţe ale Anei” pe care mă punea Baba să-l urmăresc împreună cu ea, neţinând cont de faptul că nu vreau să mă uit. Nu-i bai! Când plecam de acasă după 19.00, mă aştepta cu sufletul la gură să-mi povestească cum că Ana totuşi a rămas împreună cu Julian, chiar dacă nenorocita de Irene se băga între ei, confirmându-mi astfel predicţia pe care i-am dat-o în singurele 5 minute în care m-am uitat de bună voie la acel serial. Nu vreau să devin nostalgică acum, doar sunt mega stresată de azi noapte când am avut marea revelaţie că eu ultimele luni am dormit. Trăiam în lumea mea, eram inconştientă. Pe când aveam de gând să las toate temele şi referatele? Da, pe azi. Azi noapte, în culmea vinovăţiei mi-am propus ca azi, adică acum, în loc să scriu asta, să mă pun naibii să scriu tot şi să ajung la zi. Asta am şi făcut. Mai am două teme la Tehnici şi operaţiuni bancare, materie care sună mult prea pompos pentru ce este de fapt, fie vorba între noi nu e chiar aşa frecuş şi mai un proiecţel la Relaţii financiare internaţionale, altă materie care pare promiţătoare, dar la care am absentat cu neruşinare. La cea din urmă materie am ajuns în pragul serioasei idei de a-mi deschide un magazin de articole decorative şi feng shui. Marfă din China şi preţuri mici care pot fi pompate până la cer şi-napoi. Chiar mi-ar plăcea să am un astfel de magazin. Aş avea de a face doar cu oameni bine dispuşi care vin să caute cadouri sau metode de-aş creea armonie în casă. Ar mirosi frumos, a beţişoare de santal, iar spaţiul ar fi amenajat în stil oriental. Aş vinde esenţe de toate soiurile şi tot felul de mărunţişuri aparent porcărioare, dar încărcate de semnificaţii. Îmi plac porcărioarele, bune de nimic. Bine, n-aş suporta să am prea multe în casă, dar mi-ar place să le vând. Mă şi văd, mare proprietară de lanţ de magazine „Da, să ştiţi că această broscuţă a fost sculptată manual de către ţăranii artizani din Australia şi se ştie că aduce noroc. Ar trebui să aveţi pe birou cinci broscuţe de culori diferite pentru a vă proteja de energiile negative ce plutesc într-un mediu stresant. Să ştiţi că am şi eu pe birou şi funcţionează, cum credeţi că am ajuns să am magazine în toată ţara? Desigur sunt mai scumpe, dar să ştiţi că e o investiţie bună, am clienţi mari care au cumpărat broscuţe pentru fiecare birou din întreprindere. Da? Doriţi şi dumneavoastră 5? Sigur că da, poftiţi la casă. Vă mai aşteptăm pe la noi!”.

Mda, prin acest post încercam să declar că am revenit la realitate, dar văd că m-am lăsat dusă de broscuţe. Până la propria-mi afacere mai este mult şi bine, sunt încă mică. Apropo, am senzaţia că de când am început să port tocuri mai des, am crescut. Da, pare aberantă propoziţia anterioară, dar şi desculţă fiind, mi se pare că sunt mai înaltă, adică, parcă văd mai sus. Panoramio. Oricum am mai mult indicii cum că aş fi la pubertate, pornind de la „crescut”, la fluctuaţiile emoţionale pe care le am. Momentan sunt în panică, sunt în criză de timp şi când îmi amintesc, ajung la concluzia, că tot mai bine e în lumea mea imaginară, călduţă în care am stat cufundată în martie şi aprilie. Mă mai surprind din când în când, am momente idle, în care mă uit în gol, plutind prin alte gânduri nefondate pe nimic concret, dar care mă învăluie într-o senzaţie pufoasă. E aceeaşi senzaţie ca dimineaţă când sună nenorocitul ăla de ceas deşteptător şi când pentru 5 minute ai fi în stare pui totul la bătaie.

Ar trebui să mă leg cu un lanţ de-un picior şi să arunc ancora în realitate, că am ajuns să plutesc ca un balon cu heliu pe făgaşul lui i, numărul ăla imaginar de la mate, mi-am adus acum aminte de el. Aşa cum nu l-am înţeles niciodată pe deplin, dar ştiam să rezolv la perfecţie probleme cu i, aşa evadez şi eu cu perfecţiune din concret ,de fiecare dată când am ocazia.
Gata. Mă duc să mai fac nişte referate în scârbă, doar ca să mă pot culca azi cu sufletul împăcat cum că n-am fost măcar o zi la fel de inutilă cum am fost în ultimele două luni, despre care eu zic că s-a întâmplat ceva putred. Au luat-o pe scurtătură, neruşinatele.

Cam aşa cântă în irealitate:

Între Eros şi monedă

2010-05-03T09:39:00.000-07:00

Iarăşi un subiect destul de comercial, pe care voi încerca să-l abordez în mod obiectiv. Ca să-mi fac un image bun, aşa de uşor ar fi fost să încep să înjur fufele şi piţipoancele care caută relaţii profitabile. Eu una, cred că fufele sunt cele mai sincere, poate ele nu o fac în mod conştient. Pe ele le judecă toată lumea pentru că fac ceea fac pe faţă, pe când alte ipocrite ne-fufe fac exact acelaşi lucru, dar puţin mai camuflat. Interesaţi de relaţii cu o rată mare capitalului nu sunt doar reprezentantele sexului feminin, bărbaţii sunt la fel de vinovaţi de materialism ca şi femeile, doar că ei se manifestă în alte moduri, care la urma urmei tot în definiţia materialismului se încadrează. S-o luăm pe rând. Ladies first. Eu nu cred că există femeie pe lumea asta pe care să n-o deranjeze un tip care nu e în stare să garanteze o anumită stabilitate materială. Aici nu mă refer la o anumită stabilitate materială pentru ea, ci pentru el. Pentru propriul lui confort. Un tip care să fie în stare să-şi plătească dările, să fie capabil să-şi plătească telefonul sau să reuşească să-şi mai facă un moft din când în când. Pentru el. Unei tipe i se impune această primă condiţie din start. Dacă nu e aşa, automat va fi catalogată drept parazită monetară.

- Bă, pulă! Nu vezi că pe asta o interesează dacă te promovează sau nu? Eşti orb? bă, coaie, asta îţi vrea doar banii!

Analiză pe text: o promovare e un lucru bun: înseamnă mai mulţi bani pentru un angajat. În primul rând e un lucru bun pentru cel în cauză, el îşi poate permite mai multe lucruri pentru propriul răsfăţ. Iubita persoanei în cauza normal că se bucură, îşi doreşte şi ea ce e mai bun pentru partener. Adică eu una, m-aş bucura de promovarea gagiului ca şi cum m-aş bucura de promovarea prieteni cele mai bune, deci dezinteresat. M-aş bucura că i se întâmplă ăluia ceva bun. Automat se interpretează că respectivul se cere tapat de bani, când vine vorba de orice progres pe plan profesional.

- Că nu, bă, ăsta nu e materialism, materialism e dacă se cere dusă la restaurante, dacă vrea bijuterii şi cesuleţe sau mai ştiu io, bă pulă!

Hai să fim serioşi. Ce fată nu se simte măgulită când e invitată la o cină servită într-un restaurant mai de soi? Îţi zic eu câte: 0 bucăţi. Nu e vorba de dimensiunile notei de plată, ci de gest în sine. Acest gest poate fi făcut şi fără bani, dar atunci e necesar un strop de creativitate, pe care mulţi nu-l au. Un dus la restaurant înseamnă în primul rând atenţie, atenţie care poate fi dăruită şi printr-un picnic în parc sau printr-o sticlă de vin băută noapte în parc pe-o bancă. Să faci un gest frumos prin intermediul banului este foarte comod şi la îndemână, iar automat fata va fi judecată drept materialistă. Ziceam de fufe mai sus. Fufele sunt femei care vor bani fără muncă. Îşi fac treaba atât de pe faţă, încât eu le consider cele mai sincere fiinţe. Ce ne facem cu mironosiţele care evaluează în primul rând declaraţia de avere, marşând pe aşa zisa iubire? Dacă nu o faci pe faţă, înseamnă că nu o faci deloc? Dacă spui „iubi, vreau ceasul ăla” sau „vai, eu nu te mai iubesc, ştii, dar e mai de mult aşa, doar coincide cu faptul că ai fost concediat şi întâmplător m-am îndrăgostit de colegul tău care a fost avansat” nu e aceeaşi chestie?
Sunt tipi care în principal vor fete frumoase. Să fie frumoase cu orice preţ. Păi, maichi, frumuseţea nu vine din şezut 8 ore sau mai mult pe-un scaun de birou, nu vine din fugit de colo-ncoace şi din telefoane stresante cu clienţi nemulţumiţi. Frumuseţea vine din centre de wellness cu jacuzzi, masaj şi cosmetice scumpe. Mulţi bărbaţi cunosc această treabă şi sunt dispuşi să investească în aşa ceva. Mie mi se pare un târg fair. N-are decât să ţi se pară că sunt cinică, dar realitatea cam aşa arată. Le iau apărarea. Le iau apărarea pentru că toţi aruncaţi cu pietre în ele, pe când faceţi exact aceeaşi chestie într-o manieră mai ascunsă. Rezultatul e identic. Despre mine ce să zic? Nu am nevoie de banii unuia, dar vreau să mai fac una, alta alături de iubi. Ca să întreţii anumite activităţi ai nevoie de bani. Ca să ai un hobby, ai nevoie de bani, orice deplasare costă. De la o anumită vârstă intervin automat discuţii legate de un cămin, de-o rată sau de-o datorie. Nu e corect să le susţină doar unul din parteneri. Nici el, nici ea.
Nici bărbaţii, săracii de ei nu sunt aşa de nevinovaţi. Nu sunt aşa de practici precum piţipoancele, nu se uită direct după suma din cont, dar se uită după o fată coafată, îngrijită sau care are anumite hobbyuri. Coaforul costă, hăinuţele costă iar tenisul sau fitness-ul costă. Epi-depi-mani-pedi costă. Evident că una care are bani să investească în cele enumerate (care sunt doar o mică fracţiune), are putere de atracţie mai mare decât o fată modestă din punct de vedere financiar, care îşi face unghiile acasă şi care se vopseşte singură în baie. Vorba unei vecine „ai bani te duci la coafor, n-ai bani, ridici mâinile”. Şi crede-mă, pentru nimeni nu e comod să ridice mâinile. E o siguranţă şi pentru el faptul că ea are o anumită stabilitate financiară şi se gândeşte că „asta n-are nevoie să mă jupoaie de bani”. Aşa că dragii mei, aflaţi că frumuseţea naturală e relativă: se distruge prin stres, nedormit şi agitaţie. Nicio tipă care îşi vede de-ale ei şi care îşi câştigă singură banii de mani-pedi, n-o să arate precum una care le primeşte cadou.

Wechselwirkung, I believe it’s called. Atunci, cât de eronată e ideea de cupluri în funcţie de clasele sociale? Acest concept, teoretic a fost eradicat, dar culmea că dacă te uiţi în jur, cele mai solide cupluri provin din acelaşi mediu. Desigur există unele excepţii, dar am încercat să rămân în viaţa reală în care se încadrează 99% din oameni.

O cântare. Două

2010-04-29T13:23:00.000-07:00

În timp ce dădeam eu de zor cu Silk-Epilul, i-am ascultat pe ăştia. Îi ştiu tot de pe Last.fm, de pe vremea când era pe gratis şi de fiecare dată când nimeream câte o piesă de-a lor, mai dădeam click pe „love this song”. Ei, acum m-am reprofilat pe Jango.com. Ăştia nu vor bani, dar nici repertoriul lor nu e prea vast. E vast doar cu rap-ul, dar nu şi cu cel nemţesc. Pe Jango n-am 8mm, nici Elsiane, nici Bitter:Sweet. Oricum nu prea are lumea răbdare să asculte muzicile mele pe blog. Păi dacă nu ştii ce-i bun, ce să-ţi fac? 8mm zic eu că sună ok, pentru necunoscătorii care nu vor să rişte un play, ce să spun? e o voce e gagică, care cam repeta la infinit refrenul pe un fundal rock. Rock, mă rog, în sensul amplu. La ce zgomot de drujbă scoate Silk-Epilul, nu pot să spun că i-am ascultat azi cu foarte mare atenţie. Pe blog e linişte.

8mm - Give It Up

8mm - Never Enough

Despre acceptanţă. Şi egoism.

2010-04-25T08:43:00.000-07:00

Până nu de mult îmi părea destul de abstractă noţiunea de „lecţie de viaţă”. Nu ştiam exact la ce se referă, cu toate că foloseam relativ des expresia, mai ales în gândire. Când am citi prima oară „trebuie să înveţi să accepţi, trebuie să înveţi umilinţa”, m-am enervat şi am luat-o iarăşi ad-literam, fără să pricep unde bate, crezând că modul corect de a acţiona ar semăna cu cel al unei mironosiţe care a uitat ce e demnitatea şi care stă tot timpul cu baticul prins de păr şi cu capul plecat. Nu ştiu, cuvântul „umilinţă” mă trimite automat în această direcţie. Cred că am avut o aşa zisă revelaţie zilele astea, mă rog am digerat o vreme problema şi cred că am reuşit s-o sucesc pe partea care-mi convine mie cel mai mult. Aşa fac de obicei,chiar dacă nu e tocmai sănătos: nu-mi place ceva, o-nvârt, o-ntorc până iese ceva cu ce aş putea fi de acord. Acum, legat de problema mea cu acceptanţa, eu sunt o persoană care nu prea acceptă. Bine, poate că „prea” nu-şi prea are locul în propoziţia anterioară. Probabil că las o undă de aroganţă pe unde trec, dar la bază nu se află răutate. Pur şi simplu încerc să rezolv treburile într-un mod cât mai uşor şi dacă mă bag unde nu-mi fierbe oala, o fac tot din motive care au intenţii bune la bază. Astfel, persoanele care stau prea mult în jurul meu m-ar putea considera drept căpoasă, veşnic nemulţumită sau ţâfnoasă, fără măcar să disece ce-am avut eu de zis şi fără să se gândească la faptul că eu am încercat să fac un bine prin remarcile mele, pe care mereu le fac într-un mod mai ... bitchy. Pur şi simplu nu-mi place să văd o persoană cum se chinuie o chestie şi atunci intervine automat replica „da de ce nu faci aşa?”, catalogată automat drept cicăleală. Întâmplarea face că în majoritatea cazurilor când mă port în acest fel, chiar am dreptate, am motive pe care consider mai mult decât obiective.

Prin diferite metode am ajuns la concluzia că trebuie să învăţ să fiu mai conciliantă şi să încep să accept. Să încep să accept şi alte păreri, chiar dacă sunt şubrede, să încep să accept persoane, chiar şi jerpelite şi să încep să accept idei. În gândire sunt cam inflexibilă, am un anumit tipar croit după anumite valori, considerate de mine ca fiind optime. Acţionez de fiecare dată în acelaşi mod, care trebuie să tindă spre perfecţiune. Cu cât tinde mai puţin, cu atât îmi reproşez mie mai mult. Aşa am învăţat că ar trebui în primul rând să accept noţiunea de perfecţiune ca şi concept utopic. Bine, dacă mă întrebai pe stradă, normal că-ţi răspundeam că perfecţiunea e o treabă utopică, dar analizându-mă pe mine, mi-am dat seama că nu eram de acord cu această idee nici pe departe şi că în viaţa mea de zi cu zi, mă chinuiam din răsputeri să acţionez după principiul opus.

- E rău să vrei să faci totul bine?
- Nu, e rău să faci totul neluând în considerare şi alte puncte de vedere.
- Şi dacă acele puncte de vedere sunt atât de proaste încât nu-ţi vine să cerni din ele nici măcar un bob?

Şi aici m-am blocat cu teoria acceptanţei. N-am mai avut răspuns. Chiar nu mă interesează dacă sună din nou arogant monologul de mai sus, dar fără supărare, am întâlnit destul de des astfel cazuri. Credeam că gândesc astfel din cauza egoismului. Dar din moment ce încerc să rezolv o problemă în timpul cel mai scurt posibil şi în modul cel mai eficient, spre succesul beneficiarului, de ce aş putea să mă autoproclam egoistă? E destul de greu să separi noţiunile de egoism aparent şi egoism inerent. Cred că egoismul meu este unul aparent, pentru că în sinea mea nu acţionez doar în propriile-mi interese, ci şi în interesele celor din jur. Doar că ăia nu văd. Nu spun că sunt cine ştie ce guru al gândirii, poate vorbesc prostii de multe ori, dar din moment ce tot marşez spre o idee cu sârg, înseamnă că sunt convinsă că e bine. Egoism era, dacă ideea asta s-ar focaliza contrar intereselor celor din jur. Ciudat e că persoanele de-un egoism inerent par cele mai flexibile şi generoase fiinţe. Acest egoism este unul care nu e în gândire, ci în suflet, fiind de zeci de ori mai grav decât diagnosticul meu. Persoane care par la suprafaţă cele mai darnice din lume, dar când vine vorba de ceva mult mai personal, mai profund sau nematerial, ies la iveală adevăratele trăsături. De multe ori nici nu sunt percutate de către apropiaţi, aceştia fiind atât de ignoranţi încât se dedică doar materialului, palpabilului. Implicit, măgăreaţa cade pe mine.

Am ajuns la concluzia că acceptanţa este o lecţie de viaţă destul de dificilă. Cred în ideea că o problemă îţi este readusă pe tapet şi-ţi apare mereu ca piedică până când nu reuşeşti să-ţi înveţi lecţia. Până nu demult, am înţeles prost treaba cu învăţatul, credeam că trebuie să fii mereu aşa, că trebuie să-ţi schimbi tot felul tău de a fi, eu necrezând în schimbări ale persoanelor. Acum,însă, cred că o lecţie trebuie învăţată şi aplicată doar când este cazul. Trebuie să ştii să faci şi aşa. Ca o problemă de mate, nu trebuie s-o rezolvi încontinuu, ci doar trebuie doar să ştii s-o rezolvi la test. Acest răspuns simplu nu l-am luat în calcul. Cu acceptanţa ar fi, deci, aşa: nu trebuie să te laşi nicidecum călcat în picioare şi să uiti de demnitate, ci doar să laşi preconcepţiile la o parte şi să iei în considerare şi alte unghiuri de vedere.

Acum, că am clarificat teoria, să vedem ce-o să iasă în practică. Uitându-mă în spate, am picat la ultimele două probe. Eram foarte aproape de succes, dar la 99% I was a bitch again.

Gata cu introspecţiile, ce-i prea mult strică (altă chestie pe care trebuie s-o învăţ), du-te şi joacă o tablă sau sparge o sămânţă.

Pharma - partea III

2010-04-21T08:40:00.000-07:00

Abandonez. Gata, mă las. Mă las de tot, nu mai vreau nimic. Iniţial mi-am propus să nu mă mai văicăresc în scris, dar trebuie să-mi vărs şi eu nervii undeva. Azi am avut o zi de aia în care tot ce-ţi propui se duce dracului. Se duce pe apa sâmbetei. Se duce în pizda mă-sii. Nu mi-a ieşit absolut nimic şi a culminat cu programarea de la ora 5. Rezumat:

- curu lumii
- doctoriţă fumată
- făcut proastă în faţă (ea pe mine)
- nerezolvat nimic
- dat o căruţă de bani

Asta este, oi fi proastă. Îmi asum statutul de dobitoacă. Oricum, nu ştiu cum poate să devină ziua de azi mai oribilă decât este. Simt nevoia să fac ceva distructiv în semn de protest, dar nu mai am energie suficientă. Atât mai zic: dacă era Mams în locul meu la cabinet, făcea scandal şi-mi pare rău că n-am luat iniţiativă. N-am luat, pentru că mi se părea că aia-şi injectase ceva în vână, de părea aşa dusă. Mi-a şi luat ceva să mă prind că mă jigneşte în faţă, cu zâmbetul pe buze şi cu mutra senină. Aşa sunt proştii, se prind mai greu.
Am hotărât să ignor problema. Din moment ce toţi îmi zic chestii total diferite, am zis că mai bine las situaţia să se rezolve de la sine. Aşa cum a apărut, aşa să dispară. Ok, cum am stabilit că dau naibii problema, mă duc să-mi găsesc ceva ocupaţie de oameni proşti. Reflexionspapier would do the trick. Oricum şi după ce-o să plece fetele, o să am cu ce mă delecta, altă ocupaţie de proşti cum ar fi traducerea unui proces al Comisiei Europene, mă rog, o parte din el. Fiecare cu ce-l duce capul.
Şi cu asta am încheiat acest minunat serial, care tindea să se lungească mai ceva ca Lacrimă de ţigan, sau ce era.

Muzici

2010-04-19T10:01:00.000-07:00

Am făcut acum câteva zile ordine în calculator (n-a ţinut mult) şi am redescoperit albumul "Take London" de la Herbaliser, care mie îmi plac la nebunie. Mi-au făcut un cadou anul trecut şi au venit în concert fix de ziua mea în cadrul celui mai jalnic festival de astă toamnă. Au fost discreditaţi la maxim. Până povestesc, ascultă tu aici:

The Herbaliser ft. Jean Grae - If You Close Your Eyes

Aşa, cred că am fost singurul fan Herbaliser (bine şi Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog, dar el nu se dă în vânt după ei) din puhoiul de oameni veniţi la festivalul berii, care numai pentru muzică n-a venit. Săracii cred că nu mai calcă în România veci pururi, pentru nimic în lume, adică eu în locul lor n-aş mai veni, la ce public oribil a fost.
Uite şi piesa cu Roots Manuva, şi el îmi place foarte mult.

The Herbaliser ft. Roots Manuva - Lord, Lord

Da, am considerat acest post ca pe o pauză de lucru, m-am reîntors pe plantaţie acum.

La feminin

2010-04-11T12:14:00.000-07:00

Discutam zilele astea cu Mams despre o tipă. Tipa avea ceva anume, nu ştiam ce era acel ceva. Nu era vorba de felul în care se îmbrăca sau de frivolitatea naturală pe care o emana. Despicând firul în patru, că doar asta se face la cafea, am ajuns la unanimitatea că termenul care se potriveşte cel mai bine cu persoana respectivă este cel de „feminin”. Acest cuvânt îngloba absolut tot ceea ce nu puteam noi exprima prin diferite moduri. Ce pare la prima vedere un pleonasm – femeie feminină, la o privire mai atentă realizezi că nu e neapărat aşa. Chiar din contră, am ajuns cu Mams la concluzia că în zilele de astăzi au mai rămas foarte puţine femei feminine.

Feminitatea este un cocteil de naivitate, mieroşitate (cuvânt inventat pe loc, după cum se vede), infantilitate şi duplicitate, toate acestea într-o anumită cantitate precisă, care greşită nu mai are acelaşi rezultat. Pe măsură ce am evoluat, ne-am emancipat şi am preluat tot mai mult din trăsăturile, atuurile, datoriile – dacă vrei – ale bărbaţilor. De câte ori n-ai auzit replica „vai, ce fată faină, e frumoasă, elegantă, are o slujbă de invidiat, se întreţine singură, e în stare să piardă nopţile printre dosare, dar n-are bărbat”. Cu cea din urmă observaţie ai anulat-o complet. Dacă stai să analizezi la rece, nici n-ar mai avea nevoie de bărbat, e perfect capabilă să ia singură decizii şi să pună piciorul în prag atunci când e cazul. Despre aşa o tipă nu poţi spune că e feminină. Într-adevăr, o femeie prea sigură pe ea stârneşte o tema de partea masculină. O tipă feminină este una care chiar crede „vrăjala” pe care i-o dai, e prostuţă, ăsta e adevărul. Fiind prostuţă, automat are nevoie de cineva cine să o ocrotească şi e în stare să tolereze multe alte lucruri pe care o tipă înfiptă cu tocurile în realitate nu le-ar înghiţi. Neajutorată şi dispusă spre concesii, pur şi simplu atrage mult mai uşor un partener. Nu spun că e imposibil să-ţi găseşti un partener în cazul în care nu eşti aşa, cred doar acest lucru se poate întâmpla dacă respectivele îşi găsesc un tip mai deştept decât ele. Chiar cred că soluţia unei relaţii sănătoase este cea în care tipul este la un nivel mai înalt. Sincer, nici mie nu mi-ar surâde să umblu cu un tip de la care n-am nimic de învăţat, indiferent pe ce plan. Nu are neapărat de a face cu cariera sau cu abilitatea de a bate un cui, nici nu prea pot defini, vreau să existe unele puncte comune de interes în care presupusul să mă depăşească. Vorbind la nivel general, o tipă mai prostuţă are mult mai multe şanse de a avea o relaţie fericită şi lipsită de tensiuni decât o gagică deşteaptă.
Încă din antichitate femeia a fost asociată lunii şi bărbatul soarelui. Cum poate atunci un bărbat să trăiască într-o eclipsă permanentă? Dacă o tipă se uită la partenerul ei ca la soare (la propriu) şi crede sincer tot ce i se vinde, atunci practic căile spre o relaţie de lungă durată sunt larg deschise. Sper că nu se înţelege că am catalogat femeile drept proaste, vreau doar să subliniez ideea că e mult mai uşor să legi o relaţie dacă eşti naivă. O relaţie în care o fată are şanse foarte mari să nu fie înşelată sau maltratată, deoarece tipul va avea tot timpul garanţia că dacă ar vrea să facă aşa ceva, n-ar fi împiedicat de absolut nimic. Deci automat piere o parte considerabilă din interesul de a călca strâmb, pe când o tipă cerebrală e ca o provocare. Oare cât poate să ducă? Oare ce-o doboară pe asta? Dacă e tare ca stânca, cum se simte cel de lângă ea? Copleşit şi complexat. Masculul simte nevoia să-şi dovedească contrariul. Pe termen scurt cred că merge şi să „faci pe proasta”, dar e vizibil o chestie atât de artificială încât ar funcţiona doar greu.
Acum, ca la eseurile de clasa a 5-a, o sugestie: să se fabrice băieţi mai deştepţi!

Şi taci acolo! Ce-am scris nu seamănă a articol de Cosmopolitan!

Pharma – partea II

2010-04-09T04:27:00.000-07:00

Am sunat la cabinet cu intenţia de a mă sfădi cu aia în legătură cu otrăvioara. Conversaţia:
- Bună ziua, am o nelămurire în legătură cu medicamentul pe care mi l-aţi prescris acum două zile.
- Ah, da?
- Da, am citit prospectul şi am văzut că are cam multe reacţii adverse, am citit şi pe net păreri ale pacienţilor şi nu a fost nimeni prea încântat de el.
- Ei, păi nu te lua tu după prospect, ştiu şi eu ce scrie acolo, nimeni n-a păţit nimic după administrare.
- Bine, dar scrie acolo că e indicat în cazul în care nu răspunzi la niciun un alt tratament, eu n-am mai încercat nimic înainte şi pare un pic prea puternic pentru ce am eu.
- Păi, atunci nu-l mai lua dacă nu vrei.
???
- Bine, mulţumesc, săru’ mâna.

Cât de sec. Nici n-am ajuns la partea cu „eu administrez fier din alte surse şi minunea asta numai bine încurajează anemia” sau la partea cu „aveam părul lung şi l-am tuns ca să nu mai cadă, pe când aici scrie: temporary/permanent hair thinning” şi căderea părului, respectiv „decreased night vision, keloids (ce-o mai fi şi asta) and bone disease.”. Mă rog, scuza ei e că e tratament scurt şi cantitate mai mică. No shit? Păi nici n-am ciumă bubonică, era şi culmea să iau ca ăia în ultimă fază de boală. La mine a fost mai mult un moft şi o paranoia care mă obseda. Mi-a trebuit tratament, am căpătat tratament.

No, io lămurită nu-s. În domeniul acesta chiar nu mă duce capul, deci automat depind de alţii. Cred că mai fac o programare în Bucureşti, mai bine la psiholog, poate. Dumnezo’ cu mila.

Pharma

2010-04-08T09:20:00.000-07:00

Chiar trebuie să termin o facultate de medicină doar ca să nu mă omoare alţi inapţi care chipurile sunt medici pentru că au terminat cu chiu cu vai, pe bani, pe pile o medicină la Cocomârla de Sus? În puii mei, nu mai poţi să ai încredere în nimeri, ţi se prescrie un medicament şi după ce-i citeşti prospectul îţi vine să crezi că cianura e cea mai blândă chestie din lume. Io ştiu că companiile Pharma (ce şic sună Pharma) oferă un procent medicilor să le vândă porcăriile pacienţilor nevinovaţi, care habar n-au. Trebuie să mă duc la 15 medici diferiţi, după care să fac un tabel cu bife, să trag linia şi să văd un diagnostic comun (care nici ăla nu stă în picioare), pe banii mei. Du-te să te vadă şi alt medic şi mai dă-i şi lu’ ăla 50 de lei ca să-şi bată joc de tine şi să-ţi prescrie o mizerie de pe urma căruia lui îi iese ceva.

[Paragraf de înjurături – şters]

Vă dau câţi bani vreţi, toţi banii din lume, mă duc să fur şi să dau în cap, doar să ştiu că nu mă omoară vreun medic avid de bani. Ce dracu te apuci de medicină doar pentru faimă şi titlul de DR. pe care-l pui după aia cu nonşalanţă pe uşă, chiar dacă ştii că habar n-ai. Asta este o meserie de care te apuci când vrei să faci bine, nu când vrei să faci bani. Dacă vrei bani, te duci şi faci economie şi bagi banii la bursă. Medicina e pentru oameni care vor să facă bine altor oameni. Numai că la noi, de când e la modă să ai $ şi titluri peste titluri şi doctorate date în 2 săptămâni, s-a aflat că cel mai bine iei bani de pe muribunzi. Normal, dacă nu mai există un singur medic care să facă ceea ce ar trebui să facă un medic, atunci muribundul unde să se ducă? Cui să i se adreseze? Medicului sau farmacistului (farmacistului care este de regulă o proastă care de abia articulează un cuvânt) care suge bani de pe muribunzi şi de pe companiile Pharma (cuvânt super şic) cărora le vând medicamentele, neţinând cont de afecţiunea reală a omului.

[Paragraf de înjurături – şters]

Să mi se scuze puseul de draci pe care-l vomit acum pe blog, dar tocmai mi-a fost prescris un medicament cu nişte reacţii adverse scrise pe o listă care de abia încape în cutie. Reacţii adverse precum „dezvoltare de probleme mentale severe”, „anxietate”, „gânduri suicidale”, pe lângă „pierderea simţului culorii”, „creşterea colesterolului”, ţi se fute vederea şi auzul, tot. Cum naiba este legal aşa ceva? Ăsta-i medicament? Bine că interzic drogurile. Cred că şi dacă dai pe gât 15 pastile diferite „care te fac să râzi” ai şanse mai mari de supravieţuire decât dacă îţi prescrie medicul ce mi-a prescris mie. Mai ales că problema mea e 1/100 de gravă faţă de cazurile în care am citit că se prescrie căcatul ăsta interzis în alte ţări. De ce prescriu ăştia din start cel mai puternic tratament şi când nu e cazul? După ce că am lăsat un car de bani pe jegul ăla, face mai mult rău decât bine. Mâine o sun pe aia s-o întreb la ce s-a gândit când mi-a dat nenorocirea aia. Îi recit la telefon reacţiile adverse chiar dacă îmi consum toate minutele. Cică „durerile de cap sunt frecvent asociate tratamentului cu X”. Păi mai bine rămân defectă decât cu dureri de cap şi cu anxietăţi. N-am destule, nu? De abia m-am chinuit să-mi revin din anxietăţile mele naturale şi acum le cumpăr la pachet. Sunt curioasă cum o să se scoată. O să nege una, două, dar lista e lungă pân’ la Dumnezo şi-napoi.

Trebuie să mă apuc de-o medicină, totul trebuie să fac singură. Mai trebuie să mă apuc şi de ceva şcoală de mecanică şi de construcţii.

Ah, da, în prospect e pomenită şi agresivitatea excesivă, dar nu cred că-i cazul la mine, nu?

[Paragraf de înjurături – şters]

Poate după ce termin medicina de care am zis că mă apuc (nu ştiu încă dacă o fac la Cucuieţii din Deal sau din Vale), mă apucă râsul după ce-o să-mi recitesc postul, cine ştie, poate percep eu lucrurile aiurea. Poate greşesc, dar până atunci fac scandal!

Train stories VII

2010-04-03T12:42:00.000-07:00

Da, am venit la Arad. Cu obişnuitul accelerat 1822 care mai mult frânează decât accelerează, de face 10 ore până la destinaţie.
Având în vedere că trenul meu pleacă la 23.45, era clar că n-avea cine să mă ducă la gară, cred că am fost singura persoană non-Bucureşti care a mai rămas la ora aia în capitală. Nu tu Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog, nu tu amant, nu tu vecin îndrăgostit de mine, nimic.

Antet
Noroc cu Lorelei, bucureşteancă autentică, ce mi-a onorat vizita de aseară. Mi-a ţinut de urât până să vină taxiul care aştepta, fireşte, la scara vecină. Cu Lorelei, ce să zic? M-am dus după ea până la colţ pentru că cică stau în cartier dubios. Pe drum s-a ţinut o potaie după noi, de care am încercat eu să scap, dar n-am reuşit. Chiar nu-mi plac câinii. Oare să fie de la faptul că în copilărie am băgat la antirabice în burtă încât a fost suficient să nu mai vreau să am de a face cu potăi evăr? În fine, Lori a lăsat câinele să intre în casa scărilor. Dânsul s-a postat cu neruşinare în faţa liftului şi eu am spus că până nu pleacă animalul din scară eu nu intru în bloc. Lori râdea, dar tot mă aştepta pe mine s-o iau înainte. Blacky, Rexi, Pufi sau cum l-o fi chemând, se tot uita la noi, probabil credea că-l duc sus, să-l hrănesc. Măi, s-o spun pe şleau: îmi era frică să nu mă muşte. Nu pot să trec pe stradă singură pe lângă un câine pentru că am impresia că mă va muşca. Mai am faze penibile de mă opresc la 15 metri de javră şi aştept să vină un om să trec în rând cu el pe lângă câine. Na, n-ai decât să crezi că-s dusă, dar când văd o potaie nelegată, intru în panică şi nu mai judec clar. O dată am ajuns pe şosea printre maşini, nu ştiam de ce claxonează toţi. Eu „fugeam” de un câine care tot sărea la plasa mea. Când intri în panică nu te mai gândeşti.

Trenul a fost plin ochi cu oameni de toate felurile, de toate vârstele, de toate rasele, de toate etniile. Eu am încetat din start să încerc să-mi mai clătesc ochii uitându-mă în tren după băieţi. Nu ştiu, cu trenul circulă doar nişte jerpeliţi, vai de steaua lor. Nu ştiu cu ce circulă băieţii pe gustul meu, or fi mergând cu bus, maxi taxi (varianta Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog), biţiglă (= ţoaglă), nu ştiu. Niciodată n-am dat în tren de unul care să fie drăguţ şi îngrijit. Dacă ar avea potenţial pentru a fi drăguţ, atunci e neîngrijit. Dacă e îngrijit, atunci e de ăla ce se dă cu 5 tuburi de spray şi care arată a manelar. Dacă arată decent per total, atunci ne oprim la pantofi (punct decisiv). Am o problemă cu combinaţia blugi-pantofi, pantofii merg doar la costum – punct. Adidaşii ăia de se închid pe lateral nu ştiu cum, ăia nu merg deloc, niciodată. Lista de „nu” e prea lungă, lista de „da” conţine: superstaruri, skates sau tenişi NEcombinaţi cu pantaloni strâmţi sau/şi coloraţi (aici pierdem oameni buni!). Oricum, până să ajungem la outfit mai contează dinţii, unghiile şi detalii de igienă personală. Puţin ajung aici, dar sunt eliminaţi de pe listă din cauza neîndeplinirii criteriului de înălţime = să fie vizibil mai înalt decât mine (nu cu 1 – 2 cm, ci să fie mai mare decât mine şi când sunt pe tocuri). În tren, am întâlnit raaaareori unul la care să pot să mă holbez, deci azi noapte m-am uitat doar după gagici. Fete frumoase, n-am ce zice – puţine, dar ok. Era o blondă în compartimentul de lângă, frumuşică dar cu alură de bitch. Bine, n-o condamn … şi eu în tren am atitudine de bitch faţă de toată lumea, nu socializez aproape deloc şi mă uit urât la specimenele ce nu îndeplinesc condiţiile de mai sus. Oricum, am intrat într-o luptă de priviri cu aia, care dintre noi se uită mai urât. În compartiment cu mine era o tipă dulcică, simţită, pe care am călcat-o din greşeală, dar nu s-a supărat. Era mai micuţă de statură decât mine, mi-a plăcut de ea pentru că avea stil mişto. Am mai zărit o blondă creaţă, care era frumoasă la faţă, mai mult n-am reuşit să văd pentru că stătea jos lângă gagi-su. Nefiind băiat, am terminat cu prostiile şi m-am culcat. De data asta chiar am dormit. Am şi visat ceva, dar nu mai reţin.

Ajunsă acasă am şi început meniul de Paşti. Sper să nu mă întorc cât o bovină, oricum am stabilit cu Mams că facem mâncare cu moderaţie. Parcă văd că iarăşi bag 5 ouă pe zi, dar în stadiul de început îmi propun să nu fac asta.

Ce să mai zic? Să te simţi şi tu bine de Paşti, să primeşti cât mai multe mesaje de alea cu „Fie ca…” şi na, încearcă să nu fii aşa naşpa cu mătuşa aia pe care n-o suporţi.

Orar

2010-03-31T09:02:00.000-07:00

Da. Am mai scris alaltăieri o chestie pe care am şters-o după 5 minute după ce-am postat-o. Am zis că reformulez azi. M-am certat din nou cu el. Nu-l mai suport şi simt că nici el nu mă mai suportă. Pentru o perioadă am simţit că i-a trecut, dar pur şi simplu nu ştiu de ce e atât de supărat pe mine. Se vede cu ochiul liber cum îşi bate joc de mine şi cum mă ia drept idioată. Problema e că nu am ce să-i fac. Chiar nu am cum să mă apăr, trebuie să stau şi să mă uit cum îşi face de cap cu mine. Credeam că a priceput şi el că vrând nevrând va trebui să ne descurcăm împreună, indiferent de ce s-ar întâmpla, dar simt că fuge de mine. Şi fug şi eu după el, dar nu reuşesc niciodată să-l prind din urmă. Niciodată n-am fost bună la fugă (go AFHR!). Mă străduiesc din greu să găsesc o soluţie pentru această problemă, dar tind mereu să cred că fără pic de cooperare din partea lui nu ajungem niciunde.
Aşa arată relaţia mea cu timpul, veşnicul meu trădător. Acum mi-a mai furat o oră, oră care pentru mine chiar conta la 6 dimineaţă. Problema de bază e că vreau să-l fac cumva să stea în loc. Ştiu că nu e o afirmaţie tocmai matură, dar asta vreau eu în clipa de faţă. Să opresc acele de ceasornic şi să le pornesc atunci când simt eu că sunt pregătită. Am senzaţia că sunt în urmă cu toate. Mai ziceam eu că sunt un as în a ajunge pe ultima sută de metri. Până acuma am scos cămaşa pe undeva, dar cât o să mai ţină? Presimt că urmează să mi-o capăt urât de tot. Şi da, poate mă refer indirect şi la licenţa aia de peste 2 luni, pentru care n-am scris decât titlul. N-am nicio tragere de inimă să fac mai mult, n-am inspiraţie.
Apropo licenţă, am citit azi într-o revistă pentru studenţi, în care se promovează non-fiţa şi statul în cămin cu 18 în cameră, despre un curs sau training pentru prezentări. Fix ce mi-ar trebui mie, că nu sunt capabilă să vorbesc în faţa unui grup de oameni, care mai mult, trebuie să mă şi evalueze. Nu ştiu ce te-ar învăţa acolo, mă gândeam că îţi spun nişte trucuri să nu ţi se mai împleticească limba în gură, să nu te înroşeşti la faţă şi să ai grijă să nu debitezi tâmpenii (aşa fac eu pe „scenă” în cazurile bune, în care nu mă blochez deloc). Oricum, eram încântată de idee şi am zis că aici mă duc! ... până să vad taxa de participare egală cu suma modestă şi de bun simţ în valoare de 720 lei. Păi, voi redactori care promovaţi statul în camera de cămin, credeţi că ăia care stau în cămin o fac pentru că e şic şi trendy? Credeţi că dacă au 720 lei să dea dintr-un şut pe un curs, s-ar mai chinui să împartă buda de pe palier cu încă 60 de oameni? Există oameni care se descurcă cu atât întreaga lună. În concluzie: nu mă duc. Mai bine stau acasă şi repet în faţa oglinzii până leşin.
Să facă lumea bine să stea în loc pentru mine. Că aşa zic eu. Să nu mai bată ţiganca aia de jos covorul, să nu mai circule 312-le şi să te opreşti şi tu din ceea ce făceai. Aşa, pentru mine. Nu, chiar trebuie să recuperez multe treburi. De două săptămâni îmi tot spun „hai să ne mobilizăm” (ne = conştiinţa şi cu mine) şi nimic. Dacă pun pe hârtie, am vreme pentru tot şi toate, orarul n-are nicio hibă. Vreau să merg şi la şcoală, şi la birou şi la dans. Mai vroiam să infiltrez un tae-bo pe-undeva, dar am realizat că acest lucru nu este posibil nici măcar în cele mai sălbatice gânduri ale mele. Îţi închipui că mai am şi neruşinarea să sper că voi termina cartea începută acum două luni, de care m-am atins de două ori. Recunosc că sunt putoare, de multe ori vin acasă, mănânc şi mă plimb prin casă ca o găină cu ou-n cur până se face noapte. Dacă am chef de citit, îmi amintesc că am de citit pentru şcoală şi că ar fi bine să-mi canalizez cheful spre cărţile de specialitate. Buba e că de astea chiar nu-mi arde şi ca să nu mă simt vinovată nu mai citesc nimic. Foarte matur, ştiu. Las’, eu sunt prea tânără să fiu matură. Să fie maturi ăia de 25 de ani. La 25 de ani poate o să vreau şi eu să fiu matură. Hai, 26. Poate.
E prea linişte la mine pe blog, hai să pun ceva să cânte: Thievery Corporation – un simple histoire. O piesă de-a lor pe franţuzească, nu pricep o iotă dar mă linişteşte (am încredere în ei că au versuri frumoase). Şi dacă tot suntem pe albumul The Richest Man in Babylon, pun şi piesa cu acelaşi nume.

Ada şi amenda

2010-03-26T12:46:00.000-07:00

Sau cum să fuţi 50 de lei în 5 minute. Sau cum să-ţi fuţi ziua. Sau când realizezi câte înjurături eşti capabil să debitezi într-o dimineaţă.
Stau la o futută de staţie de autobuz distanţă de Tineretului. 10 minute până la Şincai de mers în plimbare. 8 minute dacă o iei în galop. 5 minute dacă iei 76, 312,313. Azi dimineaţă eram în întârziere, iar în capul străzii era un bus proaspăt sosit ce mă aştepta cu braţele, adică cu porţile larg deschise. Primul impuls a fost s-o las baltă, dar m-a mâncat în cur să mă sui. Am scanat rapid siluetele dinăuntru şi mi se părea că sunt doar 5-6 bătrâni, după basmale, după bastoane. Am urcat. Era destul de gol şi nu mişuna nimic suspect. La ¾ din drum se ridică o femeie şi văd că vine în spate, ţintă la mine. După ea mai vine unu’. Amândoi direct spre mine, ca nişte ulii înfometaţi. Eu fiind la uşa din spate speram s-o ţiuştesc în staţie. Dar ghinionul făcu să fie roşu la semafor şi oricât de mult m-aş fi scărpinat în cur, tot n-aş fi reuşit să scap. Îmi cere biletul, îi zic că n-am, cere buletinul, îi spun că n-am nici d-acela. Au sosit întăriri: încă un bărbat în toată firea. I-au spus şoferului să nu deschidă uşa trei şi m-au încolţit într-un colţ.
- Chiar vreţi să mă amendaţi pentru o staţie? Nici nu aveam de unde să iau bilet, chiar vroiam să merg doar până la metrou.
- Poate că e adevărat sau poate că nu e adevărat – zise misterios cucoana.
Bun, n-aveam ce să fac decât să plătesc. Am încercat să dau şpagă. Nu am fost capabilă nici de asta. Era corectă idioata aia cu 4 clase. Aplica legea. Nu se lăsa cumpărată. Femeie cinstită şi demnă, ce mai. Erau trei pe mine şi au ameninţat că mai cheamă câţiva dacă mă opun. Să scoată ăia buletinul din mine. Să vină trupele SWAT, să dea cu gaze lacrimogene pe mine. Să nu scape infractoarea (mov)! Fiind trei oameni, le-am oferit câte 10 lei la fiecare. Dacă erau doar bărbaţii cred că scăpam măcar cu o şpagă. Băgam moaca de pisicuţă lovită de tren şi poate scăpam chiar basma curată. N-a fost să fie. Femeile controloare sunt harpii, gata să moară pentru nobila lor meserie. Buletinul nu i l-am dat, i-am dat 50 lei. Am mai încercat s-o conving să-şi oprească 30 şi să nu-mi dea chitanţă. N-a vrut. Era dispusă să moară pentru regatul ei (regie, da’ mă rog). M-au luat nişte nervi, am început să plâng, dar n-am impresionat pe nimeni. La sfârşitul procedurii, ca să-i spun aşa, mi s-a urat o zi bună. O zi bună! Adică stai că nu înţeleg, îmi dai amendă pentru o staţie şi-mi şi urezi o zi bună? Cum să mai am eu o zi bună, dacă la 8.30 dimineaţă tu mi-ai băgat în şoc anafilactic?

Mi-a cerut Bußgeld. Busgeld în cazul de faţă. (Bußgeld = amendă, bus = autobuz)

După ce mi-a urat o zi bună m-am tot gândit că dacă începeam să vorbesc germană, o lungeam cumva până în staţie, că dacă săream peste câteva scaune, reuşeam să ies pe uşa din mijloc, că dacă mă ţigăneam până la capătul liniei scăpam, că dacă mă ducea la secţie, fugeam, că dacă veneau trupele NATO după mine, furam o maşină, după care o tăiam pe autostradă pe contrasens, tot felul de supoziţii. Cui am povestit mi-a zis că n-are voie să-ţi ceară actele, că n-are voie să se atingă de tine şi mai ştiu io ce. Vreau să văd şi eu o lege, că eu chiar am crezut-o când a zis că mă duce la jandarmi să mă bată ăia cu uşa. Mă, pe mine când mă pui în situaţii de genu, clachez. Mă sperii şi cred tot ce-mi zic ăia. Mi se înmoaie picioarele şi mi se face rău. Eu nu-s în stare să mă ţigănesc şi cred că îmi scrie asta şi pe frunte. Oricum ţinta controalelor e formată din studenţi şi bătrâni în prag de pensie. Of, ce bine e să fii golan. O băgam în pulă, mai scuipam pe jos şi să vezi cum mă lăsa naibii în pace.

Data viitoare când m-oi sui eu într-un bus, o să am centură de bombe la brâu.

*Pentru cine s-a simţit ofensat de limbajul puţin mai colorat decât altă dată, n-are decât să creadă ce vrea, doară n-o să mă cenzurez în propriul jurnal.

Neintitulat

2010-03-23T12:04:00.000-07:00

Pomenea Dira’ (pentru cine nu ştie Dira’= fosta mea dirigintă) la un moment dat de arta disimulării. Disimularea, soră geamănă cu prefăcătoria este într-adevăr o artă, artă de care iţi dai seama doar dacă o priveşti din lateral, în calitatea unei terţe persoane. O artă pe care o ai în sânge, o artă care îţi defineşte trăsăturile personalităţii şi care iţi conturează atât de bine acţiunile. Disimularea nu cunoaşte noţiunea de demnitate sau onoare şi e scurtătura oricărui drum puţin mai pietros. Tot secretul este să-ţi intri în rol pentru o clipă, să crezi ce zici pentru un moment, să te împleteşti cu absurdul. Ca într-o piesă de teatru Kabuki, nimeni nu va şti ce se ascunde sub acea mască ce îţi afişează mereu aceeaşi expresie inexpresivă, dar totuşi impunătoare. Şi . . . ce se întâmplă când se întâlnesc două măşti?

(Poză ciordită de la ăştia: http://japanesetattoos-1st.blogspot.com/2009/08/japanese-sleeve-tattoos.html)

*
* *

Mi-am dat seama de o chestie: când trebuie să-mi pun gândurile în ordine mă pun să fac curăţenie involuntar. În momentul de faţă mă deranjează faptul că e lună şi bec la mine în cameră.

*
* *

În altă ordine de idei, n-are nimic de a face cu ce e mai sus, dar mai vroiam să uploadez o piesă ce-mi place. E de-a lui Natalie Imbruglia pe care n-am suportat-o niciodată. Nici n-o suport. Toate piesele înafară de asta sunt naşpa. Oricum, mi se pare o tipă foarte frumoasă, probabil nu-şi va găsi niciodată pe unul. Sau dacă îşi va găsi, o va părăsi pentru o naşpetă (cam aşa se întâmplă).

Ah şi dacă ai ajuns până aici, să ştii că o sa ţi se întâmple ceva groaznic mâine dacă nu asculţi şi piesa asta.

Cujetări*

2010-03-22T08:54:00.000-07:00

Cujetam* din nou la o chestie despre care au mai cujetat* şi alţii de o mie de ori. Dar acum e rândul meu, de voie, de nevoie. Weekendul ăsta am avut o stare oribilă. Planul iniţial era să mă odihnesc şi în acest considerent m-am pus vineri în pat la 23.30. M-am pierdut în labirintul minţii mele, mergând agale pe toate cărările spre un soi de introspecţie, până când am dat de minotaur, de care am fugit cât am putut, dar n-am reuşit să scap până pe la 5.30 dimineaţa. N-am mai păţit asta demult şi sincer nici nu-mi era dor. Cred că nici lui Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog, pe care l-am sunat la 3 dimineaţă să văd „ce mai face” nu-i era dor. Sâmbătă am reuşit să fentez starea, aş fi mers şi într-un club dacă nu eram terminată de vineri. Azi noapte iarăşi n-a fost nicicum, am încercat să mă controlez, am luat de-o câte-o aripă toate gândurile ce-mi înnorau luciditatea, le-am legat bine, după care le-am îndesat în cufărul subconştientului meu, care a devenit cam plin, fie vorba între noi.
Cred că, adică psihologic aşa e, astfel de tulburări îşi au motivul într-o problemă din viaţa de zi cu zi. Singura mea problemă de acest gen ar putea fi: ce dracu’ fac mai departe? Mai departe fiind vorba de master şi cariere (de piatră). Înainte îmi plăcea ideea de a lucra într-o multinaţională, până când am realizat că multinaţionalele n-au ajuns companii aşa de mari prin mijloace tocmai etice. Într-adevăr te simţi bine când te uiţi pe propria-ţi cartea de vizită şi vezi numele unei multinaţionale. Dacă priveşti mai adânc de numele companiei îţi dai seama că eşti o rotiţă într-un angrenaj imens, o rotiţă care în cazul în care nu mai dă randament 100%, se va înlocui foarte uşor cu una identică. Eu nu vreau să fiu o astfel de rotiţă, vreau să fac ceva să mi se şi recunoască meritele. Nu ştiu, poate era mai uşor s-o fi urmat pe Mams şi să păşesc cu dreptul. Când am păşit cu stângul pragul ASE-ului am mers pe cel mai puternic argument al lor: majoritatea absolvenţilor de calibrul meu au joburi foarte bune. Dacă făceam dreptul, ieşeam avocată. Măcar ştiam o meserie, aşa nu ştiu nimic. Oricum, de avocată nu-s bună, nu-mi place starea de conflict cu care aş fi avut de a face în permanenţă. De plecat şi rămas în străinătate nu-mi arde. Aş avea de ales între Germania sau Austria. În Germania am lucrat o perioadă scurtă şi mi se pare totul puţin cam săc (sec) pentru mine. Austria e mişto, dar n-am fost decât în calitate de turist. Sunt împăcată cu gândul că până la 30 de ani o să fie nasol cu planul profesional. Adică, până la vârsta asta eşti frecat şi târât în toate direcţiile. Culmea, ştiu doar ce nu vreau şi ce nu mi-ar plăcea să fac. Cred că cel mai important este să fii sincer cu tine însăţi. Nu vreau să ajung şi eu una din sutele de prostituate corporatiste, care încearcă să-şi inducă ideea că le place să fie călcate în picioare şi muncite în numele unei multinaţionale. Poate pe termen scurt, m-aş prostitua şi eu astfel până mă conturez puţin. Ideea e să văd în ce direcţie vreau să mă conturez. Chestia cu „să faci ce-ţi place” la mine e exclus din start, din ce-mi place mine nu ar ieşi bani. Mi-am tot făcut o groază de teste de carieră şi toate spun că mi-ar sta bine pe post de matematician, analist sau medic (??). Medic, maichi? Păi pe mine dacă mă laşi trei zile într-un spital, înnebunesc, cred că mi s-ar face milă de toţi pacienţii şi dacă n-aş reuşi să-l tratez pe unu’ mi-aş face reproşuri toată viaţa. Analist sau matematician? Da, sunt organizată şi îmi place ordinea, dar vreau ceva la un nivel mai creativ decât numerele. Domeniul în care lucrez acum mi se potriveşte în acest moment foarte bine, dar n-are rost să-l mai aduc în discuţie, pentru că asta oricum o să fac toată viaţa, chiar dacă o sa fie „al doilea servici” (ca Al Bundy). De muncă nu mă feresc, dacă sunt apreciată sunt în stare să trudesc zi şi noapte. Atâta vreau, să nu trebuiască să-mi reneg valorile şi personalitatea. Nu vreau să uit cine sunt. Aş face orice să-mi găsesc o profesie în cadrul căreia să fiu apreciată şi să conteze cât sunt de bună, nu să fiu confundată cu toate proastele care ţopăie pe tocuri şi-n ţinute business, dar care habar n-au să facă nimic.

Şi cu meciurile astea...

2010-03-18T08:44:00.000-07:00

Venind ieri acasă spre orele 23.00, am luat-o în pas de Jive spre metrou - slow-slow...quick-quick...slow-slow ....pe sub mână...quick-quick. Nu pot să spun că nu eram obosită după antrenament, dar mă simţeam bine. Chiar aveam o stare mişto. După 9:30 minute apare un metrou arhi plin. Plin de barbari şi pitecantropi care scoteau tot felul de sunete din ei. Uhm, slow-slow? Mi-am adus aminte că pe la 19.30 se vorbea în metrou că cică joacă Dinamo cu Steaua. Pe moment n-am băgat de seamă, mi-am văzut de ale mele. Seara, în schimb, şi-au văzut şi suporterii de ale mele. De regulă am sprayul paralizant la mine când mă întorc noaptea acasă. De data asta nu l-am luat, fiindcă n-am mai trecut de dimineaţă pe-acasă. Noroc că erau doar două staţii până la Tineretului, că altfel sunt sigură că mi-o luam. Cum am păşit pragul metroului, s-au îndreptat nişte priviri de lupi înfometaţi spre mine, din toate direcţiile.

Să clarificăm o chestie: n-am nimic cu fotbalul. Nimic. Sunt pasivă şi indiferentă. Ştiu că e vorba de strategii, de orgolii, de nedreptăţi – în special nedreptăţi, dar pentru mine sunt doar 20 de analfabeţi care fug după o minge, în timp ce alţi doi trebuie s-o prindă din când în când. Singurele mele tangenţe cu fotbalul le-am avut când eram mică şi mă jucam cu Adi afară. Făceam cu rândul: o dată stăteam eu în poarta formată din uşa blocului şi o dată el. Normal că pierdeam tot timpul pentru că el „şuta cu spiţu’ ” tare, iar eu mă trăgeam să nu mă lovească mingea. Eu n-aveam aşa forţă şi „şutam” mai blând. Pentru că l-am perceput încă din copilărie ca pe un sport la care eu pierd, am catalogat fotbalul drept naşpa şi fără sens. Păi, nu?

Să clarificăm altă chestie: de ce e atât de agresiv fotbalul? Nici un meci de box nu e aşa agresiv ca unul de fotbal. Acum, hai să nu generalizez prea tare dar, iartă-mă dragă microbistule ce citeşti aceste rânduri, 80% dintre suporteri sunt nişte ţărani scoşi din câmp. Asta NU ai cum să negi. Bine, nu te impacienta, încă nu sparge nimic, tu te încadrezi în cei 20% în care se află arhitecţi, neurochirurgi, avocaţi şi consultanţi financiari. Nu ai cum să vii acasă de pe stadion fără a da o raită pe la spital, să vadă cum e cu cărămida aia de-ai luat-o în cap sau fără să trebuiască să-ţi monteze nasul la loc.

Hărmălaia continuă şi pe drumul spre casă, respectiv în metrou, respectiv în metroul cu care vin eu acasă. La Unirea a mai urcat o gaşcă, care chipurile n-avea loc să meargă mai departe şi trebuiau să se ţină toţi de bara de care mă ţineam eu. Puţeau toţi şi aveau o privire tâmpă. Bun, asta sigur n-a fost gaşca de neurochirurgi. Într-un final n-am păţit nimic, dar ar fi putut să mi se întâmple. Îmi şi închipui un cardiolog proaspăt ieşit din operaţie care-şi sună prietenul director de bancă să meargă împreună la meci. Unul cu halat alb şi cu masca pe faţă, altul la costum, în pantofi şi cu servieta. Ce ăştia n-au dreptul la divertisment? Îi şi văd stând picior peste picior cu berea în mână, lângă o gaşcă de asta stas de suporteri: unu’ zidar, altu’ cămătar, celălalt şomer.

Vezi, de aia restul neurochirurgilor şi consultanţilor financiari care nu sunt microbişti se uită la Snooker în linişte, ca oamenii civilizaţi, fără rupt scaune pe stadion, fără dat în cap la oameni nevinovaţi pe stradă. Şi la Snooker pierde cineva, dar nu e aşa mare tragedia ca la fotbal. Suporterii sunt agresivi şi în cazul în care echipa – suportată – câştigă. Ce trebuie să se întâmple să nu iasă scandal? Să fie egal? Nu, ca şi atunci, probabil au fost nedreptăţiţi.

Despre gelozie

2010-03-16T07:09:00.000-07:00

Am început ieri să scriu despre asta, dar a devenit ceva prea personal pentru a publica pe net. La naiba, dacă citeşte cineva chestia aia îmi face urgent rezervare pentru celula aia de înaltă siguranţă de la spitalul de nebuni. Sau poate nu. Cum ăsta e un subiect – delicat, să-i zicem, îl voi întoarce pe faţă şi pe dos, adică cu argumente pro şi contra, aşa ca la un eseu.
Acum se merge pe liberalism. Liberalism în politică, liberalism în afaceri şi liberalism în relaţii. Eu cred că cea din urmă e o chestie care se leagă de modă. Normal că e la modă să fii independentă, să nu-ţi pese de nimeni şi de părerea nimănui (alt subiect – delicat să-i zicem). Toţi se mulţumesc cu aşa zise relaţii volatile despre care nici nu sunt siguri că le pot numi relaţii. În sensul că nu te interesează un’ se duce ăla după ce-a păşit pragul, chipurile te doare-n paişpe. Tu eşti foarte sigură pe tine şi „te distrezi” fără a te implica prea mult. Mie asta mi se pare mai de grabă că astfel recunoşti şi te complaci cu ideea că nu eşti capabilă să legi o relaţie care să se bazeze pe respect reciproc şi care să nu fie şubredă. În primul rând, zic eu, că orice fel de relaţie se poate lega doar pe baza respectului, iar când respecţi pe cineva cum poţi să-l minţi? Înseamnă că dacă iţi e tot una dacă ăla calcă strâmb sau nu, ţi-e tot una dacă te respectă sau nu. Asta e viziunea mea despre o relaţie. Bun, deci dacă respecţi o persoană, încrederea vine la pachet şi e şi ea reciprocă. Acum singura problemă care mai rămâne este măsura în care îl respecţi pe celălalt şi măsura în care ai încredere în celălalt.
Gelozia poate fi de mai multe forme: poate să-ţi fie ciudă pe o altă gagică/gagiu, cea mai banală şi simplistă formă de gelozie. Mai grav este însă când se răsfrânge şi asupra prietenilor/prietenelor sau chiar a neamurilor celuilalt. Nu cred că e vorba că „face” ceva, e vorba doar că probabil te simţi neglijat. Din gelozie poţi să dai uşurel de tot în obsesie, care nu e deloc ceva sănătos. Obsesie e când verifici telefoane, mailuri, ştii parole, faci razie periodic la birou şi aşa mai departe. Eu una nu m-aş umili să-i iau la puricat mobilul. Mi se pare o chestie josnică, dar ţine de educaţia şi de valorile fiecăruia. Oricum, se practică. Hai să nu vorbim despre obsesii. Dar totuşi, nu este un strop de gelozie necesar în orice relaţie? Parcă nu mi-ar plăcea să ştiu că pe respectivul chiar nu-l interesează deloc ce fac. Mi-aş pune întrebări dacă nu şi-ar pune el niciodată întrebări. Poate fi perceput ca pe un semnal că îi este tot una dacă eşuează sau nu această relaţie. Gelozia într-o anumită măsură, ce variază de la cuplu de indivizi la cuplu de indivizi, mi se pare ca un condiment picant. Prea mult ustură, dar fără n-are nicio noimă.
Acum se cam cere o părere personală, să nu sune chiar a articol dintr-o revistă de care-mi băteam joc în urmă cu câteva posturi. Eu spun, că ideal e să fii e echilibrat. Nu spun că îmi iese întotdeauna chestia asta, dar încerc să mă apropii cât pot. Cum naiba să nu te apuce pandaliile când apare una de 1.85, blondă şi de 40 de kile pe tapet? Eu reacţionez ciudat în astfel de cazuri. Mi se face ciudă pe ea direct, nu pe faptul că mi-ar ameninţa relaţia. Bine, se leagă una de alta, dar e mai puternică prima senzaţie. Oricum, mie mi se pare binevenit câte un puseu de gelozie din când în când. Cred că e o chestie masculină. Repet, trebuie să fii echilibrat şi să încerci să nu exagerezi. În teorie.

În altă ordine de idei, i-am promis Alinei că-l susţin pe Rupert. N-ai cum să nu become a fan când îi vezi ochişorii.

Grupa B

2010-03-14T12:14:00.000-07:00

La cererea Patriciei, mi-am adus aminte de serialul pe care l-am început. Cred că autorul nu-i prea suportă pe cei cu grupa sanguină B, cred că e ceva personal dacă a scris despre ei cam în doi meri, doi peri. Ce-am priceput eu este că deţinătorii acestei grupe sunt încăpăţânaţi – foarte încăpăţânaţi şi că adoptă o gândire doar după ce-au fost convinşi cu foarte multe argumente. N-ar recunoaşte niciodată o greşeală, dar când au dovada negru pe alb, tac fără a fi convinşi în străfundul lor. Se spune că aceste persoane sunt dominate de optimism şi de aici li se trage şi încrederea în sine (perfect valabil în cazul Patriciei). Ar fi persoane cu o speranţă ridicată de viaţă, deci stau şi ei bine de tot la capitolul sănătate. Nu aşa de bine ca şi reprezentanţii grupei 0, dar n-au nici ei de ce să-şi facă griji. Grupa sanguină B ar fi o grupă „dură”, sunt perseverenţi, hotărâţi şi determinaţi. Ăştia se potrivesc cel mai bine cu grupa 0 – asta am dedus eu. Şi cei cu grupa sanguină B luptă cu plăcere, dar într-o altă manieră decât cea clasică. Nu luptă corp la corp, dar au o fire competitivă şi se compară mereu cu cei din jur. Aceste persoane sunt ghidate de anumite principii, de la care nu se abat cu plăcere. Sunt ordonaţi şi corecţi, iar totul trebuie să se potrivească perfect. Nu le place să lucreze deloc în echipă şi sunt convinşi de faptul că sunt în stare să facă totul mult mai bine singuri şi că sunt încurcaţi de cei din jur – Besserwisser, deci. Acestor oameni le place să socializeze şi sunt de regulă calmi, dar tind să facă excese uneori, fix din acest motiv pentru că sunt foarte siguri pe ei. Le place să conducă şi meseriile care li se potrivesc sunt de obicei cele concrete, practice şi legate de matematici. Vor să ajungă întotdeauna la conducere şi au o înclinaţie spre a fi zgârciţi – autorul a zis, nu eu. Reprezentanţii acestei grupe au succesul aproape garantat, dar doar prin multă muncă şi efort de care nu se tem.
Da, ştiu că am scris cam sec, dar asta e. Mă bag şi eu la un film, la Sherlock Holmes, să nu fiu singura incultă ce n-a văzut filmul până acum. Aşa dor mi-e de anime-ul ăla, cine-l mai ţine minte – Detectiv Conan. Apropo, celor cu grupa B li se potriveşte jobul de detectivi.

Eu spun că merită să vă uitaţi la toată seria, e foarte interesantă. Mai merge aşa un episod când ai chef de (ceva cu) crime. Continuarea se găseşte foarte uşor pe veşnicul You Tube.

BACŞÍŞ, bacşişuri, s.n.

2010-03-09T01:52:00.000-08:00

„BACȘÍȘ, bacșișuri, s.n. Sumă de bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câștiga bunăvoința sau protecția cuiva.”
Ce zice în dex? Sumă de bani dată, peste plata cuvenită. Ce înseamnă asta? Hai să descompunem mai atent:
PÉSTE prep. – 1. Pe deasupra. – 2. Pe, în. – 3. Dincolo de. – 4. Mai mult decît. – 5. Afară de, pe lîngă că.
Oricine îşi stoarce puţin neutronul – căci singurul neuron a murit demult – realizează că definiţia de mai sus se referă la o sumă de bani plătită în plus pentru un anumit serviciu. De ce ai plăti mai mult? Pentru că fie are chelneriţa curu’ fain, fie că ai picat în şpagat de calitatea serviciilor sau fie că eşti snob şi vrei să pari înstărit. De ce i-ai lăsa bacşiş unei proaste care-ţi aduce peste jumătate de oră comanda greşită (care fie vorba între noi, constă de regulă dintr-un suc sau un ceai)? De ce i-ai lăsa Georgianei ceva în plus (m-am uitat pe ecusonul personajului principal din povestea asta) după ce ţi-a trântit borcanul cu murături peste ouă? De ce i-ai lăsa ceva taximetristului care mai că nu te înjură pentru că l-ai pus pe drumuri pe o cursă de 2 bani Universitate – Tineretului? Că aşa se face. Aşa e de bon ton, aşa face lumea bună, aşa face lumea educată. Cu toţii vrem să credem că suntem bogaţi şi că „ne permitem”. Nu vorbesc doar de mitocani, pentru că majoritatea oamenilor gândesc aşa. Dacă nu laşi nimic chelnerului, înseamnă eşti nesimţit, am auzit asta în timp ce am tras cu urechea la conversaţia dintre două chelneriţe, una mai ruptă din soare decât cealaltă. Păi şi tu agramată, ce „lucrezi” în chiloţi pe juma’ de bucă şi nu eşti capabilă să ţii minte 2 minute, până ajungi la bar „un capucino vienez şi un fresh de ananas” ce eşti? De ce ţi-aş lăsa ceva în plus? Oricum te plătesc ăia ce te-au angajat. Că te plătesc prost, asta e problema ta, tu ai semnat un contract cu birtul, nu eu. Eu am venit aici pentru că ori mi-a plăcut decorul cafenelei, ori pentru că mi-a fost geu să caut ceva mai bun. 10% din suma totală se lasă, cică. „Se lasă”. La cafe Deco este o chelneriţă, care nu prea stă bine cu matematicile – logic, de aia a ajuns chelneriţă şi nu contabilă – care zice că 10% din 100 de lei sunt 20 de lei. A şi trecut frumos pe nota de plată „10% = 20 lei”. O fi făcut cu calculatorul de a fost aşa sigură pe ea. Am vrut să-i cer bon fiscal, dar dat fiind faptul că eram un grup de aprox. 10 persoane, am zis că nu fac scandal în seara aia. Cum poţi să-ţi pui de la tine putere bacşişul pe nota de plată? Cum poţi să cuantifici tu mulţumirea clientului? Poate eu vroiam să-ţi las 20% din 100 lei, adică 34 de lei.
Alt exemplu ţi-l dau de la coafor. Am avut eu o stare mai proastă astă vară şi am vrut să mă binedispun cu o vizită la un coafor mai elegant (să evit cuvântul fiţă). Vreau să spun că recepţionista era cea mai înţepată de acolo. Cred că era mai înţepată decât patronul, italian probabil. Ăleia trebuia cică să-i las ceva. Nimic! Am plătit cu cardul şi să vezi cum s-a înnegrit toată când a văzut că nu dau nici măcar un scuipat pe ea. La ieşire din salon nici nu mi-a răspuns la salut. Cu siguranţă voi mai reveni acolo.
Şi aşa ajung la cele mai bune exemple pentru aceste situaţii: taximetriştii. Logic: de aia îl iau pe ăla cu 1.3/km pentru că vreau să plătesc mai puţin. De ce i-aş lăsa ceva după ce-i dictez eu traseul? După ce că nu ştie nici măcar unde e Tineretului ca zona, darămite străduţa, de ce să-i las cu 3 lei în plus? Îmi place partea cu „n-am să schimb”. Bun, dacă n-ai, atunci îţi las 5 lei în loc de 7. De ce să-ţi las 10? Tu oferi un serviciu, tu ai casă de marcat ambulantă lipită pe bord, tu ar trebui să-mi dai rest şi dacă eu consider că am fost extrem de mulţumită de felul în care m-ai dus, atunci ţi-l las cu mare plăcere pe cei 3 lei mult râvniţi.
Acum probabil că ai ajuns la concluzia irevocabilă cum că Ada ar fi zgârcită. N-ai decât. E normal să fii servit bine. Unii consideră lux faptul că au fost serviţi normal, adică fără complicaţii şi aşa cum ar trebui. Ţine-o tot aşa şi te miră în continuare de ce nu creşte calitatea serviciilor!

Dă-i cu primăvara

2010-03-05T06:49:00.000-08:00

Soare, păsărele, zambile, mărţişoare, cam aşa a fost începutul de săptămână. Toată lumea a răsuflat uşurată şi se pregătea să-şi scoată şlapii Shan Lian din debara, până când vremea să ia o turnură drastică. A început să se răcească şi iată aşa am ajuns la sfârşit de săptămână cu lapoviţa în cap. Conform tradiţiei trebuie să-ţi alegi o „babă” – între 1 şi 10 martie (iniţial ştiam că e până în 8) şi mă enervează faptul că toate aceste obiceiuri sunt diferite în diverse colţuri ale tării. Păi dacă e tradiţie, să fie la fel peste tot! Bun, la bucureşteni ploaia, respectiv lapoviţa, respectiv zăpada înseamnă năcaz. În Arad era de bine, însemna că „plouă/ninge cu bani”. Niciodată nu ştiu când să-mi aleg baba, mare problemă existenţială, căci da, sunt extrem de superstiţioasă. De regulă mi-o aleg ori pe 5 ori pe 9 (de când am aflat că merge până pe 10), dar anul acesta m-am oprit la 5. 5 e azi. Azi e vijelie. Ninge, plouă, lapoviţează sau mai ştiu eu ce. E ud şi nu-mi place pentru că mi se încreţeşte părul, mi se udă şosetele, mi se strică cizmele, trebuie să car umbrela aia afurisită de copil cretin (de-un verde transparent) şi cresc şansele să dea vreo maşină peste mine.

Ce-mi plac mie ăştia de-accelerează în curbă de 90° şi în apropierea trecerilor de pietoni. Eu sunt pieton simţit, nu mă bag, nu forţez, aştept să i se facă vreunuia milă de mine să mă lase să trec. Singura problemă e că mai apare câte un isteţ, care n-are timp de pierdut, pe banda a doua, cu viteză şi înjurându-l pe omul cumsecade ce m-a lăsat să trec. După ce se opreşte şi ăla de pe banda a doua, apare unul şi mai dăştept pe liniile de tramvai, care vine furios lăsând în urma lui doar praf şi pulbere (în zilele în care e uscat). Ăla îmi face semn să trec, în timp ce piciorul lui e blocat pe pedala de acceleraţie.

Revenind la baba mea. Eu mă iau după obiceiul ardelenesc: ploaie/ninsoare/lapoviţă = bani. Bine, nu pot să spun că m-am simţit excelent azi, cred că de starea de buimăcită n-o să scap veci pururi. Mă mai sperii pe stradă aşa aiurea de nişte chestii inexistente, cum ar fi o pungă purtată de vânt sau o umbră. Pe cuvânt, cred că sunt cel mai speriat om din lume. Mi-e frică de orice: mi-e frică de maşini, mi-e frică de câini, mi-e frică de boschetari, mi-e frică de propria-mi umbră. Cea din urmă e cea mai nasoală, m-am speriat de nenumărate ori de ea. Ştii de ce? Pentru că e parşivă şi vicleană. Simţi că e ceva în spatele tău, te întorci şi vezi că dispare şi că se ascunde rapid. Dacă o prind, să vezi ce-i fac.

Eu nu sunt capabilă să am grijă de flori. Nu pot şi gata. M-am pricopsit cu 7 ghivece acum juma’ de an. N-are rost să povestesc despre asta, cert este că a fost musai să le iau în primire. Dacă ar fi să fac o comparaţie cu un popor, cred că florile mele sunt mai vai de curul lor decât ăia din ultimele ţări de lume a treia, în toiul bombardamentelor. Nu capătă apă cu săptămânile, trebuie să îndure temperaturi sufocante şi nu le bagă nimeni în seamă, doar când îşi aduce aminte cât de mult incomodează prezenţa lor. Erau să moară de nenumărate ori. Erau să fie omorâte de nu ştiu câte dăţi (de către colega mea de apartament, care a vrut să taie răul de la rădăcină). Cu toate astea rezistă. Când am văzut cum se luptă pentru viaţa lor, am hotărât să am grijă de ele. Le ud măcar o dată pe săptămână, sau poate chiar mai des. Colac peste pupăză am primit de 1 martie un ghiveci cu o zambilă de la un necunoscut ce împărţea tuturor fetelor câte o floare cu ocazia sosirii primăverii. Nu mai ştiu din ce organizaţie făcea parte, dar mi-a înveselit ziua acel băiat. În primele două zile, am uitat de ea, dar după aceea am început s-o ud regulat şi ea a început să înflorească. Îmi place. E movulie. Trebuie doar să cumpăr un ghiveci mai mare şi o farfuriuţă, ceea ce nu ştiu când are să se întâmple. Îmi plac florile. Adică îmi place să primesc flori, partea cu purtatul de grijă nu-mi place. Nu contează ce floare e, dar gestul mă înmoaie mereu (chiar dacă ştiu că e planificat şi că e mai mult o formalitate), oricum alte denumiri de flori înafară de trandafir, zambilă şi garoafă nu cunosc. De fiecare dată când mai cumpăr flori pentru diverse ocazii cer „aia cu roşu”, „alea mari şi albe”, „alea lungi şi neînflorite” şi rămân mereu interzisă când mă întreabă florăreasa dacă vreau tuberoza sau bujorul. Mi-e ruşine să recunosc că habar n-am cum arată o tuberoză sau un bujor, aşa că răspund la plesneală. Câte-o dată mai puşcă.

Oricum, până să răsară vreo tuberoză sau vreun bujor mai este mult şi bine pentru că deocamdată cerul alb de textura spumei de baie cade peste oraşul gri, ce se pregăteşte din nou pentru o scufundare, pe care probabil o va prezenta Cătălin Radu Tănase mâine la ştiri.

Azi muzică

2010-03-03T09:56:00.000-08:00

Am tot ascultat azi la birou albumul French Cuisine al lui Alif Tree pe repreat. Îmi place foarte mult, dar din păcate nu găsesc piesa mea preferată pe You Tube pentru a o împărţi frăţeşte, aşa cum se cuvine. River Rain îi zice, în caz că o să dai vreodată de ea.

Alif Tree - I feel blue (prima parte e continuarea de la Rain River)

Alif Tree - L'amor nunca muere ("shht"-ul de pe fundal îmi place la nebunie, clipul este foarte kitschos, ignoră-l)

Grupa 0

2010-02-26T12:04:00.000-08:00

Probabil că te gândeşti că asta chiar n-are de lucru vineri seară. Azi e zi de film, dar am zis că până mi se descarcă, bag rapid o postare. Aşa, doar ca să le umplem ăstora platforma. Filmul – Suna no onna, film clasic japonez din ’64, recomandat cu cea mai mare căldură de Cel-Despre-care-Nu-Vorbim-Pe-Blog – mi se ia în 15 min, deci nu mă lungesc prea tare.
Am promis mai demult că-ţi zic din cartea aia cu grupele sanguine. M-am decis să continui cu grupa 0, deoarece am cobai şi anume Dana. Persoanele cu grupa 0 sunt raţionale, puternice, rezistente la solicitare dar în acelaşi timp au o capacitate mare de adaptare. Sunt curioşi, ambiţioşi şi energici, capabili să ia decizii bune. Începe să-mi fie ciudă. Cică ăştia cu grupa 0 trăiesc cel mai mult şi în America sunt spaima caselor de pensie – cică o duc bine peste 80 de ani. Începe să-mi fie şi mai ciudă. Stau excelent şi cu sănătatea, autorul spune că sunt robuşti, rezistenţi şi viguroşi. Asta e grupă pentru bărbaţi, ei trebuie să fie ăia puternici şi rezistenţi la intemperii, nu să înceapă să-ţi plângă la răsăritul soarelui. Ce să mai zic, sunt lideri înnăscuţi, au leaderismul în sânge lor (rece). Pe lângă lista asta lungă de calităţi, se spune despre cei cu grupa 0 că sunt distanţi. Aha! O hibă! Se apropie greu de alte persoane şi îi tratează pe cei din jur cu răceală. Pe plan emoţional nu prea fac declaraţii şi pretind că se îndrăgostesc foarte greu, poate din cauza faptului că vor să aibe totul sub control. Chiar dacă par reci, odată îndrăgostiţi sunt loiali şi nu umblă cu mârşăvii.
Succesul este pentru ei foarte important. În general caută să ajungă în poziţii de top prin propriile forţe şi prin multă muncă. Nu trebuie să iasă primii în evidenţă, ci doar să ştie că au un rol important şi că sunt influenţi în domeniul lor. Nu prea pot fi duşi cu zăhărelul şi merg pe mentalitatea „dacă vrei ceva, spune clar”.
M-am enervat deja, stai să iau cartea, să caut ceva de rău. Aşa! Cică ar fi geloşi şi stresaţi. Nu se stresează din prima, dar acumulează presiune interioară, ceea e foarte nasol pentru că riscă să izbucnească deodată şi vai şi jale de cine se nimereşte în preajma lor atunci. Prin faptul că încearcă să parcă reci şi să demonstreze că au totul sub control, ţin în ei tot stresul, care vrând nevrând trebuie să iasă la un moment dat.
Şi acum studiu de caz: Dana. Se potriveşte cam tot, înafară de faptul că ea nu e rece. Se împrieteneşte hop ţop cu toată lumea şi îi place să fie înconjurată de mulţi inşi, de multe ori nu-şi dă seama de persoane false, cărora le acordă prea multă încredere (asta cred că i se trage de la trăsăturile Leului, dacă tot categorisesc lumea).
Gata, mi s-a luat filmul. N-are rost să continui, pentru că oricum ăştia n-au nicio problemă.

Ghidul idioatelor pentru felaţii

2010-02-25T11:21:00.000-08:00

Sau scurt: revista Cosmopolitan. În timp ce-mi sorbeam cafeaua azi dimineaţă am zărit un Cosmopolitan azvârlit printre altele şi văzând-o pe Nicole Scherzinger pe copertă cum îmi făcea cu ochiul, i-am şi pus mâna pe coapsa dezvelită. Am răsfoit puţin revista până am ajuns la „Sex cu un tip nou”. Cum să faci şi ce să dregi să nu-l sperii pe acela. În primul rând îţi spunea să „nu sari pe el”, săracu’. Hai să zicem că eşti pusă în această situaţie, cine naiba mai stă să-şi aducă aminte ce „trebuie” să faci şi ce nu? Ideea parcă era cea de a te simţi bine, dacă tu eşti mai săritoare de felul tău, oricum o să sari pe el, indiferent ce-ţi zice în revistă. Alt aspect zicea aşa: „fără acrobaţii din prima seară”. Adică să nu te spargi în figuri. Măi, oare ce tipă ar face acrobaţii cu unul cu care n-a fost niciodată? Acrobaţii. Chiar trebuie să dai 9 lei pe o revistă să citeşti ce să faci când te trezeşti cu unul în pat?
N-am citit până la capăt, ci am mers la pagina următoare. Am ajuns la fashion. Mi s-au propus nişte pantofi de 889 lei. Să zicem că ai salariul de 3000 de lei, nu mă refer la mine, mă refer la o femeie în jur de 28 de ani, care a avansat niţel pe scara carierei. Cam asta e media de salarizare. Bun, ce femeie ar da 1/3 din venitul lunar pe o pereche de pantofi? Pe lângă pantofiori, mai era propusă o cârpă de rochie, ce ducea a cămaşa de noapte a lu’ bună-mea, la umilul preţ de 350 de lei, pe lângă multe alte accesorii cu scoruri nejustificate (un ineluş din tablă ruginită la 200 lei).
Următorul titlu era „Mama lui e o scorpie”. Cum să fie? Adică eu, mamă de băiat să fiu, nu mi-aş lăsa puiuţul pe mâna uneia care dă dintr-un şut 889 de lei pe o pereche de pantofi. Acuma hai să fim serioşi, mare scofală şi cu soacrele astea. Normal că vrea şi aia o fată decentă pentru fi-su. E şi aia femeie trecută prin viaţă, are şi ea un soţ şi normal că-şi iese din pepeni dacă se trezeşte cu o pisi în faţa uşii. Cu o pisi ca şi cele ce i-au furat iubiţii în studenţie. Să-i fure acum şi puiul? Probabil băieţică chiar crede că există pisiuri cu unghii false care să ofere felaţii după ce au venit odihnite de la birou, în timp ce fierbe ciorba pe aragaz. Mă-sa e conştientă că n-are de unde să scoată aşa ceva şi de aia face gât când se trezeşte cu vreo fufă la uşă. Pe de-altă parte, dacă eşti relativ frumoasă şi relativ deşteaptă, eu nu cred că o să bage strâmbe.
Nu înţeleg ce caută capitolul „pentru el” într-o revistă de femei. Adică să-i dai lui să citească? Da’ poate el nu vrea. Nu-i bai, îl forţezi! Mai ales la rubrica ce se citeşte în doi. Că sigur o să aveţi o relaţie fericită dacă urmaţi sfaturile cosmo şi citiţi ce zice la rubrica aia. Mai scria pe-undeva ce spune felul în care te ia în braţe despre relaţia ta cu el. Cică dacă îţi pune mâna pe fund e atras fizic de tine. Ce chestie. N-aş fi zis. Dacă te bate pe umăr înseamnă cu nu vrea să ţi-o tragă. E bine de ştiut. E clar că trebuie să ai un master în psihologie să deduci treburile astea.
După vreo 10 minute astfel pierdute, am părăsit-o pe frumoasa Nicole şi m-am dus către birou gândindu-mă la fetele care chiar se străduiesc să se ia după această revistă compusă în proporţie de 50 % din reclame la nişte lucruri pe care oricum un salariat normal nu şi le va permite niciodată. Cred că e foarte obositor să te străduieşti să fii în permanenţă altcineva, să te chinui să-ţi schimbi personalitatea, să încerci din răsputeri să te adaptezi modei (care poate nici nu-ţi place şi nici nu-ţi stă bine) sau unor norme ce te anulează complet.

Un altfel de munte

2010-02-23T05:21:00.000-08:00

[Postul de ieri pe care l-am şters şi pe care l-am pus azi înapoi]

Altfel, pentru că a fost altfel decât excursiile mele obişnuite la munte. A fost o ieşire gencil (adaptare de la gen chill) cu băieţii. Adică băieţii s-au dus la munte, dar şi-au luat şi anexele. Oricum, mie mi se par mai mişto ieşirile cu băieţii, parcă nu sunt aşa forţate. Fetele caută întotdeauna să-şi bage strâmbe una alteia, să se laude, dar pare mi se că băieţii sunt mai sinceri. Dacă gândesc ceva ţi-o zic pe loc, chiar dacă o fac într-un mod mai dur, dar măcar auzi o părere sinceră. Mai nasol a fost când m-am dus la „Le Concert” la cinema cu băieţii, că nu mai ştiam cum să mă abţin de la smiorcăit (de aia te uiţi la drame singur acasă şi cu uşa închisă).

La Predeal am fost. La plesneală, că n-am avut cazarea rezolvată de dinainte. Am avut o dată în viaţă noroc şi am nimerit la un hotel foarte drăguţ şi cu preţuri rezonabile. La suma pe care mi-am alocat-o pentru o noapte, mă aşteptam la condiţii mai modeste, având în vedere că e Predeal, inima cocălărimii. Aia de fapt e Poiana Braşov. Rectific, Predeal, ficatul cocălărimii. Am făcut o excursie de pensionari: am mâncat şi ne-am plimbat. Povestesc aşa monosilabic pentru că încerc să evit ceea ce probabil aştepţi tu să auzi acum şi anume de pisi-urile cu tocuri prin zăpadă şi maşinile parcate până la baza teleschiului. Dar n-o să-ţi spun despre asta. N-o să-ţi spun nici despre semihandicapaţii ăia de-şi iau ATV-uri pentru a face slalom printre singurii schiori autentici rămaşi şi nici despre muzica O-ribilă ce urla din difuzoarele birturilor umplute de jmecheri până la refuz.
Ziceam că am nimerit foarte bine la hotel. Aşa de bine încât accesul la piscină şi la saună a fost inclus în suma rezonabilă de care spuneam. Cine s-ar fi gândit să-şi ia costum de baie la munte? N-am avut. Băieţii au tras o baie în nişte boxeri mai coloraţi. Eu, domnişoară finuţă ce era să fac? Să mă duc ca ţărăncile în sutien alb şi în chiloţi cu dantelă? Nu m-am bălăcit, dar în schimb mi-am împlinit o dorinţă. Din seria „întotdeauna mi-am dorit să...” eu mi-am dorit întotdeauna să merg iarna la saună. În ciuda faptului că n-aveam şlapi, am zis că mă duc la saună orice ar fi. Nu m-a mirat faptul că n-am avut voie să intru cu prosopul şi cu boots-ii, dar am răsuflat uşurată când am aflat că au de vânzare papuci la recepţie. Atât! Îmi spuneam eu în sinea mea că n-are cine să mai vină la ora nouă seara în saună şi mă bucura deja gândul că o să fiu singură – că aşa era „întotdeauna mi-am dorit să...”-ul. În prima fază am turnat nişte apă pe pietrele încinse ce emanau o căldură uscată şi am urcat la ultimul nivel, unde temperatura e cea mai ridicată. M-am întins cufundându-mă într-o stare de relaxare ce-mi gonea toate gândurile legate de cotidian şi orice senzaţie de îngrijorare. Auzeam cum mai pocnea lemnul din când în când, în mod inexplicabil resimţeam aceste sunete ca pe nişte mângâieri. Când mi-a fost lumea mai dragă m-am trezit cu o grasă lângă mine. Jap, am tras prosopul pe mine şi în clipa aia mi s-a dus tot trip-ul. O vedeam pe aia cum se prelinge printre scânduri şi cum îi se topesc straturile de slană. A turnat juma’ de găletuşa de-a făcut un nor de aburi mult prea dens pentru un om cu gabarit normal. Şi-a adus aminte că n-a pus esenţa aromată şi a mai turnat restul găletuşei amestecat cu acel ulei. I-am cerut sticluţa să văd ce-a turnat. Ce nu înţeleg oamenii ăştia că uleiul esenţial nu e aceeaşi chestie cu uleiul volatil? Uleiul volatil e pentru odorizarea camerei, pe când uleiul esenţial e cel pentru aromaterapie. Ăsta era ulei volatil. Oricum n-am mai rezistat mult timp după sosirea grasei, că făcuse umezeală prea mare şi-mi era că o să înceapă să miroasă a şorici prăjiţi.
Gata cu fiţa.
A doua zi am reuşit să-l conving pe Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog să facă un traseu montan cu mine. Iniţial a acceptat, dar după o cană de vin fiert a încercat să dea ’napoi. N-a scăpat. Cu mine nu se scapă. Cum să mergi la munte fără a te plimba prin natură (nu cu ATV sau maşină)? Am vrut să-l duc pe Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog până sus. N-a vrut. L-am tot dus cu zăhărelul că ne întoarcem la prima curbă. N-a ţinut figura decât ¾ din traseul complet, deci n-am ajuns până sus. Drept e că am mâncat un frig de zile mari. Mi-a fost lene să-mi iau nădragii de schi pe mine aşa că mi-au îngheţat bulanele. A fost o plimbărică de purificare a plămânilor, mai puţin când treceau ATV-uri pe lângă noi. Porcăriile dracului.
Drumul de întoarcere în capitală a fost crunt. Bară-n bară până pe la Ploieşti. Am trecut pe lângă un sat „Fierbinţi”. Oare curvele din Fierbinţi sunt reci cu clienţii?
Excursia s-a soldat cu o bine meritată răceală, iar în momentul de faţă încerc să fac în aşa fel încât să nu umplu tastatura de muci.
Aş pune şi-o poza, dar nu găsesc niciuna care să nu conţină cel puţin un autovehicul sau cel puţin o sticlă aruncată pe jos.

Melodramă

2010-02-19T06:11:00.000-08:00

Cred că poţi să-mi dai şi 5 luni pentru a rezolva ceva, că las tot pe ultima sută de metri. Acum sunt pe ultima sută de metri şi mă străduiesc să ajung pe ultimii 50 de metri. Iarăşi o să am o seară liniştită de duminică cu laptopul în braţe, cu traducerile pe ecran. N-am mai văzut un film de două săptămâni. Dar stai! Azi e vineri, s-ar putea să existe şanse. Infime, dar s-ar putea să existe.
N-am mai dormit calumea de 3 nopţi. Iarăşi am tot rogvaiv-ul pe faţă, pornind de la cearcănele movulii spre ochii roşii, în contrast cu tenul palid. În momentul în care mă pun în pat îmi sare somnul, dar când vreau să mă apuc de treabă, simt cum îmi pică faţa pe tastatură.
Am uitat că mi s-au terminat rezervele de ceai. Asta e una din problemele mele de bază. Acum am sorbit ultimele picături ale ultimului pliculeţ de ceai de Ginko. Mai am doar ceai de sunătoare, care-i pentru babele cu tensiune ridicată. Cu tensiunea n-am treabă, dar dacă mi-o scad şi mai tare, chiar că nu mai sunt în stare de absolut nimic (nu că acum aş fi foarte productivă). În loc să lucrez (că am ce face, nu glumă) stau şi mă văicăresc în scris. M-am învăţat minte să nu mai dau telefoane când am astfel de stări, mai ales că am şi buşit de câteva ori persoanele care meritau asta cel mai puţin.
Mă încearcă o durere surdă de cap, de ceafă. E aşa ca o gheară ce-mi strânge baza cefei. Nu e o durere constantă, ci una ce pare că pulsează. Ăia cred că sunt monştrii din mintea mea, care încearcă să scape din nou din lanţuri. N-o să scape pentru că i-am legat bine. Mi-e lene să merg până la farmacie, sper că trece de la sine.
E ora 16 fără 10 şi uite cum pierd vremea. Sunt o inutilă. Când naiba a trecut ziua? Când m-am uitat pe ceas ultima oară, era 13. Ce-am făcut 3 ore? Orice înafară de ce ar trebui să fac.
Mi-a dispărut o rochie. Altă problemă existenţială. La propriu. Credeam că am lăsat-o la Bucureşti când am văzut că nu e în dulapul de la Arad. Am tot spus că mă duc să-mi iau 500 de umeraşe pentru fiecare bluză. Probabil că o s-o găsesc la vară când o să caut costumul de baie. Vara le găsesc pe toate: bocanci, mănuşi de schi, schiurile propriu-zise.
Am mâncat azi dimineaţă de la Mec şi mi-e rău acum. Cu toate că simţeam că nu mai pot, mâncam în continuare de poftă. Dacă era un senviş (sau cum naiba se scrie cuvântul ăsta de când l-au băgat în dex) obişnuit, mă opream. Mi-e poftă de ceva bun, cred că deseară îmi fac nişte pateuri sau nişte clătite cu gem. Gem de caise. Da’ nu cred că să-mi fac. O să stau să traduc. Nu merit nimic până nu-mi termin treaba. Ce crezi? Copii din Cambodgia primesc ceva până nu-şi termină portofele? După ce plătesc impozitele cumulate pe-un an de zile, o să-mi iasă salariul mai mic decât al lor.
Şi aşa ajung la punctul ce mă fute cel mai tare. Impozitul cumulat pe ultimul an. La dracu! Nu vreau să-l plătesc. Am ajuns în halul ăsta din vina mea, pentru că nu m-a interesat în momentul în care a trebuit. Asta este. Ştii cum e – o cheltuială nu vine niciodată singură. Mă rog, era cu „un necaz”, dar am adaptat.
Stai, că mai era ceva ce nu-mi convine, dar am uitat. Oricum, ideea e că ... nu ştiu. Nicicare.

Jurnal de bord
Ora 16.05
Locaţie: pivniţă

PS. M-am uitat în dex de sendviş. Am mâncat un „d” mai sus, nu-l corectez că mi se pare un cuvânt urât. Trebuia să-l lase sandwich. Apropo – mi-am adus aminte de faza cu „cisburgher” (aveau de ăştia la ceva şaormerie). Aveau şi bilet cu "ÂNCHIS". Cu senvişul meu am şanse bune să mă angajez acolo.

Şi pentru partea de "melo" (că drama a fost mai sus) avem un Roots Manuva - Dreamy Days

Grupa ABIV

2010-02-18T05:27:00.000-08:00

Continuare:
Pentru că tot ce se întâmplă aici e logic, voi începe cu începutul. Orice sfârşit e un nou început, deci încep cu ultima grupă, ABIV. Jörg Eikmann e autorul cărţii din care voi recita nişte idei, aşa să ştii şi tu pe cine plagiez.

M-am supărat că toţi îmi spun că sângele meu e naşpa. E ca şi cum mi-ai zice că sunt urâtă sau că sunt proastă. Am luat-o ca ofensă personală. Că vorbeşti prostii, de aia! Nasol e doar că n-are cine să-mi doneze sânge în caz de nevoie. Io-ţi spun că n-o fi nevoie. Că zic în fiecare seară rugăciunea propusă de Carrion. Uite ce zice nenea Eikmann despre grupa mea:
Circa 5% din populaţia globului are grupa mea! 5%! Suntem o raritate. Suntem misterioşi, senzuali şi plini de surprize. Faptul că la început părem introvertiţi e doar de suprafaţă pentru că ne deschidem doar persoanelor pe care le considerăm noi că merită. Suntem o combinaţie interesantă între grupele A şi B. Punctele forte ale acestei grupe sunt creativitatea şi intuiţia. Vezi? Simţeam eu că nu-mi manifest destul de bine creativitatea.
Din punct de vedere al sănătăţii suntem predispuşi la boli de inimă, dar nu zice nimeni că e lege. Nu tolerăm bine carnea şi ne plac lactatele. Mie nu-mi plac nici cărnurile, nici lactatele. Sunt erbivoră. Îmi plac legumele, în speţă broccoli, spre disperarea colegei mele de apartament.
Uite aici care e subtitlul grupei ABIV: „nebuni după sex!”. Cu semnul exclamării încă. Asta e bine sau rău? N-am reuşit să-mi dau seama. Marilyn Monroe avea grupa mea, aşa ca informaţie suplimentară.
Problema noastră de bază ar fi că cică suntem schimbători şi că treaba asta n-ar fi bine tolerată de celelalte grupe sanguine. S-a găsit o statistică din care reiese că cele mai predispuse femei spre violenţă domestică sunt cele cu această grupă. Numai să pună unul mâna pe mine! Încearcă numai, să vezi cum îţi culegi coiul drept din tomberon şi cum îl scoţi pe cel drept din cuptor.
Oricum, suntem fiinţe sensibile şi delicate cărora ne place să vorbim şi să fim în preajma oamenilor. Suntem adaptabili şi diplomatici. Deseori luptăm pentru ceva şi apoi nu ne mai revendicăm trofeul. Felul nostru schimbător îi induce pe ceilalţi în eroare, iar acest lucru e considerat câteodată jignire. Asta este, nu ştim ce vrem. Aşa e: chiar nu ştiu ce vreau. Nici să-mi dai în cap. Suntem în stare să oferim libertate, chiar dacă nu pretindem în mod expres aceeaşi trataţie. Când vrem să ne eliberăm din lanţuri, o facem într-un mod discret fără a „muşca mâna stăpânului”. Puf şi am dispărut, aparent dintr-o dată. Avem tendinţa de a ne feri de medii ostile şi nu ne place cearta sub nicio formă. Cică am fi consideraţi răsfăţaţi de către cei din jur, eu cred că din cauza felului nostru schimbător de a fi. Suntem în stare să susţinem o idee până în pânzele albe, după care a doua zi să ne schimbăm complet părerea. Câteodată îţi vine să mă strângi de gât, câteodată îţi vine să mă iei de nevastă chiar şi dacă eşti fată. Oscilăm între devotament total şi impunere despotică într-un interval foarte scurt de timp. Suntem persoane sfâşiate de tensiuni interioare, care cumulate formează o depresie de toată splendoarea. Trebuie să ne găsim un mod de a ne exprima creativitatea. Un motiv în plus să continui ideea asta absurdă cu blogul. Cred că mă apuc de făcut bijuuri, acum că am aflat de unde pot să cumpăr cârlige şi elemente de prindere. Poate mă reapuc de pictat. În copilărie aveam talent, talent de care mi-am bătut joc. Asta cu bijuurile mă tentează, poate mă pun să şi vând. De cântat nu sunt capabilă. Eventual dacă vrei să extermini un popor întreg. Sunt un fel de bombă atomică ecologică: mă pui să cânt şi moare tot ce respiră. În chinuri groaznice, ce-i drept, dar la scurt timp poţi planta un popor care să nu fie afectat de daunele radioactive de după.
Îi suprasolicităm pe ceilalţi cu modul nostru ciudat de gândire şi ar trebui să ne facem un plan bun înainte pentru a începe, de exemplu, o negociere. Trebuie să ne străduim să rezistăm presiunilor exterioare şi să ne îndreptăm atenţia asupra noastră în primul rând. Recunosc, sunt bleagă, vorbesc de mine personal acum. Încerc să fac concesii doar ca să nu iasă scandal chiar dacă mie nu-mi fac bine. Pot să încasez multe fără a riposta, dar când nu mai pot, nu neapărat lovesc înapoi, ci dau totul dracului şi mă apuc de ceva cu totul diferit. Nu suport rutina şi am nevoie de diversitate pe absolut orice plan care-ţi trece acum prin minte.
În concluzie: nu ai cum să schimbi faptul că sunt schimbătoare. Nici nu vreau. Oricum, nu poţi să schimbi un om. Poate la suprafaţă, de dragul circumstanţelor şi pe termen scurt. Fac echipă bună cu A-urile şi cu B-urile. 0-urile cică nu mă suportă pentru că ei sunt prea ancoraţi în concret pentru a putea face faţă trăznăilor mele. Aici nu ştiu. Dana e 0 şi suntem prietene de cataramă de 8 ani sau aşa. Spuneam de violenţa domestică mai sus şi se spune că cel mai frecvent apar astfel de cazuri în care o tipa ABIV îşi găseşte un 0. Bărbaţii 0 să mă scuze, dar îi rog să ia în considerare partea cu coiul expusă mai sus.

Urmează A sau 0. B nu-mi place, cred că-l las ultimul. Repet, ideile nu-mi aparţin, deci n-am pus eu coada la prună.

Un post util

2010-02-18T05:26:00.000-08:00

Fiindcă sunt capabilă să apreciez critica în mod constructiv, m-am decis să ţin cont de nişte păreri primite. Cică eu nu furnizez aici nicio informaţie utilă. Mă gândeam că dacă vrei informaţii utile, n-ai decât să suni la informaţii utile. Nu? Deschizi google sau îl întrebi pe Tzuvi. Nu ştiu cu ce aş putea eu ajuta omenirea şi nu ştiu ce chestii utile aş putea „băga” pe blog să spui că ai aflat ceva după ce m-ai vizitat. Deci, aşadar şi prin urmare: electronica e luată, ŞapteSeri există, sfatul medicului există (tâmpenii cu carul), bloguri cu animale există, pagini cu muzică sunt, cu filmele e la fel, găseşti de toate pe google. Afli şi mai multe de la Tzuvi dacă ai impresia că google nu e destul de consistent.

Acum că mi-am aflat grupa sanguină, am mai povestit altora despre asta. Toţi spun de ABIV că e naşpa. Fiindcă e impresie generală că am grupă sanguină naşpa, am pus mâna pe o carte despre grupele sanguine. La început am zis că e o prostie, dar am observat că merge mână-n mână cu descoperirea mea de sine la care lucrez de ceva vreme. Ca să fie ceva util pe blog, voi introduce secţiunea „informaţii utile”, iar materialul pentru următoarele 4 intrări îl vor constitui caracteristicile grupelor sanguine, dacă tot am găsit acum ocupaţie nouă. Nu înţelege greşit, jurnalul rămâne tot jurnal, dar îl fac un fel de jurnal interactiv.

Şi acum pentru partea de jurnal:
M-am depresurizat. Nu aşa cum zice dex-ul. Adică mă simt nasol de două zile. Am senzaţia că toţi trag de mine în stânga şi în dreapta şi că nimeni nu mă ascultă şi pe mine. Iarăşi am obosit. Nu ştiu de la ce. Sunt obosită. M-au obosit discuţiile despre chestiuni organizatorice, care simt că sunt împotriva felului meu de a mă organiza. Faptul că trebuie să mă organizez într-un fel în care mi se impune mă consumă. Eu nu mă organizez, pentru că am opţiunea de „fiinţă organizată” inclusă. Aşa ca la maşini. E aceeaşi chestie ca şi atunci când ai avea radio în maşină şi ai mai găsi soluţii chinuite să bagi cabluri în brichetă pentru a-ţi prelungi un empetrei pe care să-l ţii în scrumelniţă. Aşa-i şi cu psihicul meu. Nu-mi plac soluţiile chinuite. Trec printr-o fază în care simt nevoia de a fi lăsată în pace. Nu neapărat că vreau să mă încui singură în pivniţă, dar nu mai am chef de rezolvat probleme acum. Am tot făcut asta. Devin irascibilă cu orice tâmpenie ce-mi cere organizare. Şi iese prost. Şi dacă iese prost nu-mi place. Şi ce-i prost mă depresurizează.

Jurnal de bord
18.02.2010
Locaţie: pivniţă

O altfel de Vienă

2010-02-16T06:01:00.000-08:00

Nici nu ştiu pentru cine e intrarea asta, pentru că toţi potenţialii vizitatori ai acestui blog au participat în direct. Mă rog, fie pentru sutele şi miile de admiratori secreţi care îmi citesc aberaţiunile în ascuns.

Am fost la Viena. Pentru ce? Pentru shopping bineînţeles, dă-o dracu’ pe Sisi ’ceea şi pă tăt neamu’ ei de habsburgi sau de austro – ungari sau ce erau. Unde la shopping? La Zara, lojic. Că n-avem destule în ţară. Sunt doar vreo 846. Cu mine dacă vrei să te întâlneşti în Bucureşti la Unirii, mă chemi în faţă la Zara, nu la Mec. Zara, ăştia, au ţoale fooooarte frumoase. Da celea dă la Viena sunt mai mişto, d-aia că-s dă la Germania, Viena e capitala Germaniei sau a Elveţiei, nu ştiu sigur. Cu toate că steagu’ cela parcă are culorile Franţei. Frast! Contează unde am fost? Or avut Zara, deci îs civilizaţi. Dacă mă întreabă careva, spun că am fost „afară”.

Nu. Asta a fost o acuzaţie de aia indirectă şi generală.

Da, am fost la Viena. La ma’ girls *Lu şi Cruz care stau în cămin (ele studiază acolo). Of, nici nu ştiu cu ce să încep. Hai cu locu’ în care am stat: căminul. N-ai zice despre căminele din Viena că duc a cele din Bucureşti. Ce probleme au fetele astea în cămin? „OOOf, iar trebuie noi să scoatem farfuriile din maşina de spălat vase, că n-a putut să facă asta femeia de servici”. Ce probleme au studenţii din căminele din Bucureşti? „OOOf, iar mi-a căzut geamul în cap în timp ce dormeam!”. Ok, ideea e că e foarte frumos la fete în cămin, stau în buricul târgului, dacă trăiau acu’ o sută de ani, erau vecine cu nenea Freud. Nu povestesc acum despre Viena în stilul în care aş fi povestit astă vară (dacă aveam pe ce, adică dacă aveam blog), atunci chiar v-aş fi zis de austro ungari. Acum am vizitat obiectivele neatinse astă vară şi mi-am mai şi lăsat nişte restanţe pentru la toamnă – Votivkirche şi Hofburg. Acum am gustat şi din viaţa de noapte a Vienei, care e foarte – afumată. Îmi place aroma de afumat. Vineri seară am fost la un concert hip hop destul de subteran, un fel de Funktastics sau de Arssura ai Austriei (nu zic de stil, zic de gradul de popularitate). Concertul s-a ţinut în spaţiul de fumători, care consta dintr-o încăpere cu un perete de sticlă în care fuma toată lumea, unii fumau şi câte două ţigări. Din restul clubului puteai vedea nişte mâini în aer, dar ai fi crezut că se chinuiesc să înoate prin fumul gros ce domnea în încăpere. De fapt, erau atenţi la concert. M-am străduit să le înţeleg versurile băieţilor, dar e destul de dificil să descifrezi o austriacă cu dialect de Tirol. Au fost 3 – cum să le zic – three acts. Primul s-a străduit puţin cam mult, s-a văzut că depune efort pentru a rappui (= verbul pentru rap). Fiindcă ne-am dus cu un cunoscător al stilului, care chipurile a priceput ce vorbea ăla acolo, am înţeles că nici nu exprima ceva ieşit din comun. Al doilea avea flow. Pe cât era de mic şi de sfrijit atâta flow şi avea. Şi crede-mă, era foarte mic şi sfrijit. The third act era compus din 2 băieţi, drăguţi foc. Ăştia mi-au plăcut pentru că am priceput şi ce ziceau. Aveau versuri inteligente şi aveau şi tehnică bună. Şi erau şi drăguţi. M-am gândit să-i iau acasă şi să-i pun lângă Burtică (ursul meu, care e gangster, apropo). Ăştia mi-ar fi mai şi cântat dacă i-aş fi apăsat de mânuţă. A fost o seară foarte reuşită.

A doua zi după vizitat trebuia să mai mergem în birtul de baştină a fetelor, dar am rămas până la urmă în cămin. Noi ne ştim distra şi acasă.

A treia zi după vizitat, m-am dus cu Cruz la teatru. La Volkstheater. Fooooooarte frumos înăuntru. Şi piesa. Ne-am delectat cu o piesă regizată de Woody Allen – The Purple Rose of Cairo, comedie romantică cu sfârşit tragic, era Valentine’s Day, ce dracu’. Cu toate că a fost uşurică piesa, a fost foarte frumos pusă în scenă – o viziune într-adevăr originală. Nu mai ştiai la un moment dat dacă era teatru sau film, pentru că planurile se suprapuneau foarte bine. La teatru erau doar spectatori bătrâni, vârsta medie era de la 60 de ani în sus. Erau nişte babete mişto, în sensul că aveau gust. Ţinute ca la teatru şi bijuterii discrete. Adică nexam haur, taică. Singurele tinerici eram noi două. Cruz şi-a făcut o prietenă mai în vârsta decât ea, fata avea 78 de ani, dar nu-i bai, data viitoare o luam şi pe ea la hip hop.

A patra zi am fost la celebrul shopping. Adică o oră jumătate, după care ne-am întors cătă căşi. Ce uşor e să fii băiat. Atâtea chestii mişto şi ieftine pentru băieţi am văzut, încât îmi reînnoiam toată garderoba cu 40 € (asta e oricum general valabil – şi în România e la fel). Singura greşeală făcută a fost cea de a intra la Palmers (lenjerie de magazin, pardon magazin de lenjerie). M-am îndrăgostit de un costum de baie, de fapt de două care purtau o etichetă pe care era afişată umila suma de 87 €. Mai era să dau faliment din cauza unui sutien violet fără bretele şi cu danteluţă în spate. Mi s-a rupt sufletul pentru că nu mi-am rupt cardul. Slăbiciunea mea monetară se face vizibilă doar în cazul lenjeriei şi a parfumurilor. Ce frast? Astea intră în contact direct cu pielea! Nu poţi să-ţi iei orice prostie. Aşa bine ar fi intrat sutienul ăla în contact direct cu pielea, fuziona. Dacă mi-aş fi amanetat maşina pentru sutien, ar mai fi trebuit să amanetez calculatorul pentru chiloţeii ce se asortau de minune cu sutienul de care ziceam şi care de asemenea erau foarte bine toleraţi de pielicica mea pe care desigur nu pot s-o îmbrac cu orice chilot tetra. Parfum nu mi-a trebuit. Am.

În final, le mulţumesc fetelor pentru acest week-end super tare şi trântesc un link de mysapce al lui băieţică ăla mic şi sfrijit de rappuieşte pe austriacă cu dialect de Tirol. Yo!Zepp îl cheamă.

Bine, mersi.

2010-02-12T00:55:00.000-08:00

Bine, mersi pe dracu. În caz că te gândeai să dai un telefon să mă întrebi de sănătate îţi spun eu acum şi nici nu-ţi mai consumi minutele. Au venit rezultatele împunsăturii. Nu sunt pe moarte … dar aş fi putut fi. Nu, glumesc, în mare sunt bine. Nu e dramă.

Dramă e doar cu fierul. Carenţa de fier am bănuit-o eu de la primele fire de păr căzute. Nu-s cheală, sunt bine, dar eu vreau păr des, creţ şi lung de negresă. Ideea e că am bănuit fierul, am vrut să iau fier din proprie iniţiativă, dar m-au prostit nenorocitele alea de la HelpNet cu targetul lor cu tot. Când am cerut fier m-a întrebat proasta dacă sunt gravidă. În club mă întreabă dacă am 18 ani şi idioata mă întreabă dacă n-am rămas cu burta la gură. I-am zis cu nu, evident şi am pus-o să-mi dea fier. Mi-a propus 2 variante: una scumpă şi una şi mai scumpă. Una era 40 de lei, alta 60 de lei. Nu mi-a mai trebuit. Acum mi-a prescris doctoriţa de familie fier. Eram mândră că i-am făcut pe ăia de la casa de asigurări de 60 sau măcar 40 de lei. Când am ajuns acasă am văzut preţul unei cutii ce îmi furnizează fier pe toată luna. 7,3 lei. Aha, deci se poate?! Şi proasta aia de la HelpNet cu targetul ei ce s-a gândit? Ia, uite o studentă, asta precis îşi dă trei sferturi din venitul pe-o luna ca să-mi fac eu targetul. Aşa fac şi cu bătrânii şi cu pricăjiţii. Nu c-aş fi eu pricăjită, dar mă seacă ideea asta de a fi luat de prost din pragul uşii. Oricum sistemul acesta cu target la farmacii mi se pare sinistru. Vezi că omu-i bolnav, mai jupoaie-l şi de bani, că n-are destule pe cap! În fine, am mai dat doar extra 50 de lei pe o vitamina C, care nu ştiu ce face în plus faţă de aia mai ieftină. Cică fixează. A fost prescrisă, n-am mai cârcotit. Oricum siderurgia (sau cum îi zice la analiza aia de fier…sider-ceva, siderurgie sună bine) a ieşit sub nivelul mării. E în Groapa Marianelor. E în Tartar. E pe partea cealaltă a globului. În dreptul valorii de 24 de nu ştiu ce unităţi de măsură era desenată o săgeată în jos, iar alături valoarea permisă de lege care avea limita minimă de 49. Nici măcar jumătate n-am dus. Ei, asta este, sunt ca o babă cu pastilele după ea. Chiar vorbeam ieri cu Lorioara ca două lovite de soartă despre analize. Ne putem lua de mână.
În rest ce mi-a mai ghicit în sânge? Am aflat şi eu grupa sanguină, care spre mirarea mea se află pe bani (??). În caz că o sa am nevoie vreodată de transfuzii, o să depind de cei cu ABIV. ABIV la fel ca trupa. Niciodată nu mi-a plăcut trupa. Nici grupa. Vroiam A2.
Nu-s prea damblagită. Arată ciudat doar vânătaia din dreptul venei în care m-a înţepat. Jumătate e galbenă, jumătate e albastră. Gândeşti că-s o drogată.

Am plecat! Ascultă piesa aia de ieri a lu’ Dj Krush şi Toshinori Kondo! Aşa de dragul meu! De dragul unei anemice lipsite de fier.

PS: şi dacă o asculţi şi pe asta, pe cuvânt că de mâine mă las de ipohondrie!

Smoke City - Underwater Love

Muzică de birou

2010-02-11T01:14:00.000-08:00

La cererea vântului care e singurul care trece pe blogul acesta (înafară de Cel-Despre-Care-Nu-Vorbim-Pe-Blog care ia toate măsurile spre a da jos pagina de pe net) mai pun nişte muzică ce poate fi ascultată la birou. Ştiu de Tosca de câţiva ani, dar am uitat că trăiesc la mine în calculator.

1.)Tosca – Annanas (asta-mi place cel mai mult de pe albumul „Suzuki” + că ananasul e fructul meu preferat)

2.)Tosca – Honey (e aşa mai lounge, de stat cu cana de cafea în mână în timp ce te gândeşti cu ce să începi ziua, pe ce client să-l înjuri primul sau cum să-i dezumfli roţile şefului)

Later Edit: am uitat de asta: Dj Krush and Toshinori Kond - Fu-Yu